„Am fost întotdeauna surprins să constat că superioritatea omului constă în faptul că nu știe ce vrea.”Charles Baudelaire · Inima mea dezgolită · 1887 · XII
Nu știind ce vrei nu e o slăbiciune, ci spațiul în care pot exista visul și arta.
Paradoxul funcționează prin inversare: nesiguranța dorinței, de obicei o slăbiciune, devine semn de superioritate. Animalul știe ce vrea, hrănă, teritoriu, pereche, și trăiește o singură posibilitate. Omul e bântuit de dorințe contradictorii, de dorul de ceva ce nu poate numi, și tocmai această nedeterminare deschide spațiul artei, al visului, al melancoliei. Baudelaire transformă insatisfacția permanentă a omului în privilegiul lui.
Dacă nu știi ce vrei, înseamnă că nu ai terminat încă cu posibilitățile. Baudelaire vede plictisul — acel gol fără nume — nu ca o defecțiune, ci ca un semnal că în tine mai e loc. Un câine obosit de plimbare se oprește simplu. Tu, după o zi obișnuită, te așezi pe canapea și simți că încă lipsește ceva, fără să poți spune ce. Exact acea lipsă te împinge spre o carte, o plimbare diferită, un gând nou. Animalul își consumă dorința și gata. Omul o duce mai departe, nesatisfăcut, și din nesatisfacție se naște căutarea. Dar ce se întâmplă când această căutare se blochează și dorul devine durere?
De ce contează Reconfortant pentru oricine se simte pierdut: nedecizia și dorul fără obiect nu sunt defecte, ci semne că ești deschis la mai mult decât un singur traseu.