„În orice om, în orice clipă, există două postulări simultane, una către Dumnezeu, alta către Satana.”Charles Baudelaire · Inima mea dezgolită · 1887 · fragment XX
În fiecare om, înălțarea și căderea lucrează în același timp, nu pe rând.
Baudelaire respinge ideea unui om pur sau unul condamnat: ambele aspirații lucrează concomitent, nu pe rând. Mecanismul e că orice gest bun conține o tentă de mândrie sau interes, iar orice viciu se îmbracă uneori în haine de virtute. Un om care donează generos poate totodată să savureze admirația celorlalți; același om care minte poate tânji sincer după iertare. Diabolismul baudelairian nu e o doctrină a răului, ci o constatare a ambivalenței.
Cardul spune că cele două înclinări coexistă. Pasul următor: ele nu stau alături, ci se hrănesc una din alta. Mândria care însoțește o faptă bună nu e doar un defect adăugat; uneori e chiar motorul faptei. Iar dorul de iertare al mincinosului poate să-l împingă, în cele din urmă, spre adevăr. Baudelaire sugerează că virtutea curată și viciul pur sunt abstracții; realitatea e amestecul. Gândește-te la cineva care se laudă că nu se laudă niciodată — chiar renunțarea la vanitate devine spectacol. Dacă cele două forțe se susțin reciproc, atunci întrebarea nu mai e «sunt bun sau rău?», ci «ce anume îmi hrănește acum fiecare parte?». Pasul următor e să vedem ce facem cu această întrebare în judecata de zi cu zi.
De ce contează Ajută când judecăm oamenii în alb-negru — la știri, la serviciu, în familie — și ne amintește că nimeni nu e doar erou sau doar canalie, inclusiv noi înșine.