„Omul care bea numai apă are un secret de a se face urât de către ceilalți și de a fi disprețuit de către societate.”Charles Baudelaire · Inima mea dezgolită · 1887 · XII
Societatea iartă viciul, dar nu iartă absența lui: sobrietatea absolută e citită ca un reproș mut adus celorlalți.
Observația e psihologică, nu despre apă în sine: omul care nu bea, nu fumează, nu se dedă nimicui devine incomod, pentru că simpla lui prezență amintește celorlalți propriile lor slăbiciuni. Sobrietatea funcționează ca o reproșare mută. Baudelaire, care a trăit intens și a plătit scump pentru asta, înțelege că societatea iartă viciul, dar nu iartă absența lui. Exemplul concret: la o masă unde toți beau vin, cel cu paharul de apă devine, fără să spună nimic, moralistul neinvitat.
Pasul următor: plăcerea comună nu e doar un obicei, e un ritual de apartenență. Când toți la masă ridică paharul, gestul spune: suntem la fel, avem aceleași slăbiciuni, deci suntem de-ai noștri. Refuzul rupe acest contract tăcut. Nu contează motivele abstinentului — sănătate, convingere, indiferență. Grupul nu vede motivația, vede doar absența gestului. De aceea cel care refuză simte adesea presiunea să se scuze, să explice, să râdă de propria sobrietate, ca să arate că nu judecă pe nimeni. Gândește-te la desertul oferit la birou: refuzul unei felii de tort pare o mică trădare, deși nimeni nu spune nimic. Se deschide astfel o întrebare: cât din prietenia noastră se sprijină pe viciile împărtășite?
De ce contează Util pentru a înțelege presiunea socială asupra celor care renunță la alcool sau la alte obiceiuri comune, și de ce abstinența e resimțită ca aroganță.