„Legătura copilului cu mama lui este produsul activității unui număr de sisteme comportamentale care au apropierea de mamă drept rezultat previzibil.”John Bowlby · Attachment and Loss · 1969 · John Bowlby, «Attachment and Loss», vol. I (1969) — redare a definiției de lucru, necolaționată pe ediție
Copilul explorează exact în măsura în care are unde să se întoarcă.
Bowlby scria împotriva a două curente puternice ale vremii. Behaviorismul spunea că un copil se atașează de cine îl hrănește, deci legătura e un obicei învățat. Psihanaliza clasică o punea pe seama fantasmei interne. Bowlby, format și ca etolog, a propus altceva: plânsul, agățatul, căutatul din priviri, urmăritul sunt comportamente cu funcție, iar funcția e să țină un pui neajutorat aproape de un adult, în lumea în care specia a evoluat. Sistemul nu e mereu pornit; se activează la frică, boală, oboseală, separare, și se dezactivează când apropierea a fost obținută. De aici cuvintele lui: bază sigură. Copilul explorează exact în măsura în care are unde să se întoarcă, iar explorarea și atașamentul nu se contrazic, se alimentează. A susținut că deprivarea de îngrijire constantă în primii ani are urme lungi — teză formulată în raportul lui pentru Organizația Mondială a Sănătății, în 1951, care a schimbat regimul spitalelor de copii din Europa, unde părinții erau ținuți afară pentru igienă.
Bowlby vede atașamentul ca pe o mașinărie cu un scop, nu cu un ritual. Copilul nu vrea anume fața mamei; vrea proximitate, iar mama e doar persoana cea mai accesibilă și mai constantă din peisaj. De asta un bebeluș se liniștește și în brațele bunicii, dacă mama lipsește. Dar sistemul ține evidența: cine vine când plâng devine, în timp, preferatul. E ca un telefon de urgență — numărul se învață prin faptul că cineva răspunde. Iar dacă răspunsul vine haotic, uneori da, uneori tăcere, mașinăria nu se oprește, ci rămâne pe alertă. Ce se întâmplă, atunci, cu explorarea unui copil care trăiește pe alertă?
Pasajul 2 răspunde la întrebare: un copil aflat pe alertă nu explorează, pentru că atenția lui e cheltuită pe supraveghere. Sistemul de atașament și cel al explorării împart aceeași resursă — atenția. Când alarma e pornită, curiozitatea intră în așteptare. E ca și cum ai încerca să citești o carte într-o cameră unde auzi pași pe hol: ochii alunecă pe pagină, dar mintea e la ușă. De aceea un copil liniștit se joacă mai departe, iar unul nesigur verifică din priviri dacă adultul mai e acolo. Răspunsul dat plânsului nu e un premiu, ci o cheltuială făcută o singură dată, care eliberează toată atenția pentru lume. Dar ce se întâmplă cu acest sistem când copilul crește și pleacă la grădiniță?
De ce contează Pentru că demontează cea mai răspândită frică a părintelui român, aceea că răspunzând la plâns strici copilul: în cadrul lui Bowlby, răspunsul închide sistemul de alarmă, iar un sistem care se închide e exact ce face posibilă explorarea de a doua zi.