„Părintele ridică tonul, copilul se opune mai tare, părintele cedează. Fiecare a învățat ceva: copilul că opoziția funcționează, părintele că escaladarea obosește. Asta e capcana coercitivă, și se antrenează zilnic.”Gerald R. Patterson · Coercive Family Process · 1982 · Gerald R. Patterson, «Coercive Family Process», Castalia, 1982 — redare a descrierii ciclului coercitiv, necolaționată pe ediție
O consecință retrasă valorează mai puțin decât niciuna.
Patterson a filmat familii și a găsit un tipar cu patru pași, care se repetă de zeci de ori pe zi: cerere, opoziție, escaladare, cedare. Lecția lui e brutal de practică: pedeapsa mare nu e opusul cedării, e adesea drumul spre ea, fiindcă nu poate fi susținută. Protocolul care ține. Unu, cere o singură dată, clar, apropiindu-te fizic, cu numele lui și privirea lui. Doi, numără în gând până la cinci; jumătate din refuzuri sunt întârzieri. Trei, dacă nu se întâmplă, aplică imediat o consecință mică și logică, legată de faptă: n-a strâns jucăriile, jucăriile stau într-o cutie până mâine; n-a stins jocul, jocul se oprește diseară. Consecința logică învață o legătură; pedeapsa nelegată învață doar cine e mai puternic. Patru, spune-o o dată și taci. Repetarea e negociere. Cinci, nu anunța niciodată o consecință pe care nu o poți duce; o consecință retrasă valorează mai puțin decât niciuna. Șase, după ce s-a încheiat, repară relația fără să retragi regula: regula rămâne, tonul se întoarce la normal, nu ții supărarea ore întregi. Ce nu funcționează, măsurat: bătaia — asociată cu mai multă agresivitate, nu mai puțină; amenințările pe care nu le duci; pedeapsa dată la ore după faptă la copii mici; și retragerea afecțiunii ca instrument.
De ce contează Pentru că părinții cred că au o problemă de autoritate când au de fapt o problemă de consecvență: aceeași limită, spusă de zece ori și aplicată o dată, antrenează exact comportamentul pe care încearcă să îl oprească.