„Cine îi face rău unui om pașnic, pur, nevinovat, răul îi cade pe capul lui, ca praful fin care se întoarce împotriva vântului.”Dhammapada · Dhammapada · -300 · versetul 125
Răul aruncat asupra unui om pașnic se întoarce în vânt și cade înapoi pe capul celui care l-a aruncat.
Imaginea prafului aruncat în vânt descrie o lege morală, nu una juridică: fapta și consecința ei sunt de aceeași natură. Un om pașnic nu ripostează, deci agresorul rămâne singur cu gestul, care îl definește și îl corodează. Un șef care umilește un coleg tăcut câștigă pe moment, dar își strică reputația, somnul și, în timp, poziția.
Pasajul arată că fapta nu doar se întoarce, ci ne modelează pe noi. Fiecare gest rău e o repetiție. Repetiția devine obicei, iar obiceiul devine felul în care vedem lumea. Cine calomniează odată un coleg absent învață, fără să-și dea seama, să caute mereu un țintaș. A doua oară e mai ușor, a treia mai ușor încă. Victima tăcută nu face nimic; tocmai de aceea agresorul rămâne singurul care se schimbă. Nu e o pedeapsă venită de afară, ci o formă pe care ne-o dam singuri. Iar dacă obiceiul ne modelează, apare întrebarea firească: se poate opri acest proces odată pornit?
De ce contează Amintește că răutatea fără opoziție nu rămâne gratis; ajută pe cineva care e tentat să calce pe unul care nu se va apăra.