„Cine caută, nu găsește, dar cine nu caută, este găsit.”Franz Kafka · Aforismele de la Zürau · 1918 · Aforismul 56
Cine vrea să găsească își impune forma răspunsului; cine nu vânează poate fi surprins de adevăr.
Paradoksul vizează diferența dintre căutarea posesivă și deschiderea receptivă. Cine vrea să găsească își impune deja forma răspunsului și îl ratează pe cel real; cel care nu caută nu are nimic de apărat și poate fi întâlnit de adevăr. Kafka gândește aici la credință și la revelație, care nu se obțin prin efort, ci vin spre om. Exemplu: sensul vieții apare adesea în timp ce trăiești, nu în timp ce îl interoghezi obsesiv.
Există un gest obișnuit care arată exact acest paradox: somnul. Cine se străduiește cu toată voința să adoarmă stă treaz, pentru că efortul însuși îl ține treaz. Abia când renunță la luptă, somnul vine de la sine. Kafka vede credința la fel: nu e o pradă pe care o prinzi, ci ceva ce te atinge când nu mai ți-o aproprii. Căutarea posesivă își impune din start forma răspunsului, iar răspunsul real nu poate încăpea în ea. Dar dacă nu căutăm deloc, rămânem totuși deschiși? Pasajul următor privește exact această deschidere: ce înseamnă, de fapt, a fi găsit.
De ce contează Relevant pentru oricine urmărește obsesiv fericirea, sensul sau succesul: uneori renunțarea la vânătoare e condiția de a fi găsit.