„A vorbi mult despre sine este și un mijloc de a se ascunde.”Friedrich Nietzsche · Amurgul idolilor · 1888 · Maxime și săgeți, 40
Cine vorbește neîncetat despre sine nu se deschide, ci își construiește un fum de protecție.
Paradoxul funcționează pentru că volumul creează iluzia deschiderii. Cine povestește neîncetat despre realizări, opinii și planuri umple scena cu un personaj construit, iar spectatorul nu mai întreabă ce se află în spatele lui. Alege ce dezvălui e tot o formă de control: vorbirea constantă devine fum care acoperă golurile, rușinea sau întrebările incomode. La o petrecere, omul care domină conversația cu povești despre sine e adesea cel care nu suportă o singură întrebare sinceră despre el.
Pasul următor e să observi ce se întâmplă când vorbirea încetează. Nietzsche sugerează că tăcerea nu e gol, ci spațiu în care mască nu mai are cu ce se susține. Cine se cunoaște puțin pe sine umple fiecare pauză cu vorbe, pentru că pauza l-ar lăsa față în față cu sine. La o cafea cu un prieten, încearcă să lași un moment de liniște după ce a terminat de vorbit despre el. Adesea acolo apare fie o scurtă mărturisire, fie o grabă de a schimba subiectul. Ambele reacții spun ceva. Tăcerea nu e o armă împotriva cuiva, ci un test blând al deschiderii reale. Iar aplicată la tine, devine exercițiu: ce simți când nu ai nimic de spus despre tine? Acolo începe adevărata întrebare despre ce ascunzi.
De ce contează Util în relații și interviuri: observă dacă vorbirea excesivă despre sine acoperă ceva, și la tine, și la celălalt.