„Cel mai comun fel de a minți este a minți pe sine însuși.”Friedrich Nietzsche · Amurgul idolilor · 1888 · Maxime și săgeți, 38
Cea mai convingătoare minciună e cea căreia îi suntem singurul public: minciuna spusă sieși.
Minciuna spusă altora riscă să fie descoperită, dar cea auto-administrată are un public complacent: chiar cel care o spune. Mintem despre motivele noastre ca să protejăm imaginea de sine, iar mintea devine pricepută la a traduce invidia în indignare morală, lenea în prudență, frica în raționament. Un om care pretinde că refuză o promoție din modestie, de fapt se teme că nu ar face față. Nietzsche cere o disciplină rară: curajul de a-ți privi motivele reale fără anestezie.
Există un semn care trădează minciuna de sine: ea vine mereu cu o justificare gata, prea netedă. Când motivul real e urât, mintea îl îmbracă repede în haine frumoase. De aceea deciziile noastre mai importante au adesea explicații impecabile, iar asta ar trebui să ne alarmeze, nu să ne liniștească. Gândește-te la cineva care rămâne într-un job pe care pretinde că îl iubește, de fapt doar îi e frică de început de la zero. Testul simplu: dacă explicația ta te face imediat să pari nobil, întreabă-te ce variantă mai urâtă ai sărit peste ea. Pasul următor e să afli cum arată, concret, o privire fără anestezie asupra propriilor motive.
De ce contează Ajută pe oricine ia decizii importante: înainte să te întrebi ce să faci, întreabă ce motiv ascuns vrei să nu vezi.