„Modelul mersului aleator dă rezultate la fel de bune ca oricare model estimat, la orizonturi de una până la douăsprezece luni, pentru cursurile dolar/liră, dolar/marcă, dolar/yen și pentru dolarul ponderat comercial.”Richard A. Meese și Kenneth Rogoff · Empirical Exchange Rate Models of the Seventies: Do They Fit Out of Sample? · 1983 · Richard A. Meese și Kenneth Rogoff, «Empirical Exchange Rate Models of the Seventies: Do They Fit Out of Sample?», Journal of International Economics, vol. 14, 1983, rezumat (redarea română: traducerea noastră)
Un curs fix cu capital liber înseamnă renunțarea la politica monetară proprie, iar când piața nu mai crede în ancoră, apărarea costă mai mult decât a promis guvernul.
Trilema monetară decurge din modelul formulat independent de Marcus Fleming (1962, IMF Staff Papers) și Robert Mundell (1963): o țară nu poate avea simultan curs fix, mișcare liberă a capitalului și politică monetară autonomă; alege două din trei. Cu capital liber și curs fix, dobânda internă e legată de cea a țării-ancoră. Mecanismul: dacă piața crede că cursul fix nu rezistă, apărarea lui cere dobânzi mari și rezerve. Marea Britanie a intrat în Mecanismul Cursului de Schimb european în octombrie 1990, la 2,95 mărci pe liră, într-o bandă de ±6 %. Cu dobânzile germane ridicate după unificare, la 16 septembrie 1992 Banca Angliei a urcat dobânda de la 10 % la 12 % și apoi a anunțat 15 % în aceeași zi, dar seara guvernul a scos lira din mecanism; în săptămânile următoare a adoptat ținta de inflație. Rüdiger Dornbusch (1976, «Expectations and Exchange Rate Dynamics») a arătat că, cu prețuri lente, cursul poate depăși noul echilibru înainte să revină. Paritatea neacoperită a dobânzii spune că moneda cu dobândă mai mare e așteptată să se deprecieze cu diferența. În practică, paritatea nu se verifică bine: monedele cu dobânzi mari se depreciază de obicei mai puțin decât spune formula, de aceea există tranzacții de carry. Meese și Rogoff (1983) au arătat că, la orizonturi de 1–12 luni, niciun model structural nu bate mersul aleator. Pentru prognozator: cursurile nu se prezic punctual; se prognozează regimurile (ancoră, bandă, apărare) și momentele de rupere.
Exemplu aplicat: 16 septembrie 1992, apoi aritmetica parității. Marea Britanie a intrat în Mecanismul Cursului de Schimb european în octombrie 1990, la 2,95 mărci germane pe liră, cu o bandă de ±6 %. Limita de jos a benzii, de circa 2,78 mărci, se afla la 2,78 / 2,95 − 1 ≈ −5,8 % față de paritatea centrală. Trilema se citește direct: lira avea curs fix (mecanismul), capital liber (controalele de capital fuseseră desființate în 1979) și voia politică monetară proprie, fiindcă economia britanică era în recesiune în 1990–1991 și ar fi avut nevoie de dobânzi mai mici, în timp ce Bundesbank ținea dobânzile ridicate după unificarea Germaniei.
La 16 septembrie 1992, Banca Angliei a urcat dobânda de la 10 % la 12 % dimineața, a anunțat apoi 15 %, iar seara guvernul a retras lira din mecanism. A doua zi, dobânda a revenit la 10 %. Lecția: un cuvânt dat («vom apăra paritatea») valorează cât costul pe care guvernul e dispus să-l plătească, iar piața calculează acel cost.
Paritatea neacoperită a dobânzii, cu cifre ilustrative (nu istorice): dobânda în lei 6,5 %, în euro 2,5 %, curs spot 4,90 lei pe euro. Cursul la un an prevăzut de paritate: 4,90 × 1,065 / 1,025 = 4,90 × 1,03902 = 5,09. Verificare cu 1.000 de lei: la dobânda internă dau 1.065 lei; convertiți în euro, 1.000 / 4,90 = 204,08 euro, care la 2,5 % dau 209,18 euro, iar reconvertiți la 5,09 dau 209,18 × 5,09 ≈ 1.065 lei. Egalitatea înseamnă că piața nu așteaptă nicio diferență. Dacă peste un an cursul real e 4,95, aceiași 209,18 euro valorează 1.035,4 lei, adică o pierdere față de 1.065 pentru cine a ales euro; invers, cine se împrumută în euro câștigă. Când monedele cu dobândă mare se depreciază mai puțin decât prevede paritatea, tranzacția de carry câștigă și paritatea se respinge empiric.
Pentru prognozator: clasa de referință. Pentru ruperea unui regim de curs administrat sau fix, clasa de referință se construiește din bazele de date de crize: Laeven și Valencia (FMI) pentru crizele valutare 1970–2011 și lucrarea Reinhart–Rogoff «This Time Is Different» pentru istoria lor; se numără câte țări cu regim de ancoră au avut o depreciere de peste 15 % într-un an, raportate la numărul total de țări-ani cu ancoră. Nu avem un număr de bază verificat aici; el se obține numărând, cu pragurile fixate dinainte.
Indicatori de urmărit: cursul de referință EUR/RON și rezervele internaționale (BNR, comunicate lunare); diferența dintre dobânda-cheie a BNR și cea a BCE (BNR, BCE); soldul contului curent și finanțarea lui (BNR, vezi lecția 13); volatilitatea implicită și cotațiile contractelor forward, unde sunt publice (BCE pentru cursurile de referință).
Capcana: să iei un curs administrat drept dovadă a unui regim fix. BNR netezește mișcările, dar nu garantează o paritate; o perioadă lungă de cursuri stabile nu spune nimic despre costul apărării. A doua capcană: să prezici un curs punctual la 3–12 luni cu un model structural, când Meese și Rogoff arată că «cursul de azi» e un etalon greu de bătut.
Întrebare scorabilă (ilustrativă): «Va depăși cursul de referință EUR/RON publicat de BNR valoarea de 5,2000 în cel puțin o zi lucrătoare între 1 ianuarie și 31 decembrie 2027?» Sursa de rezolvare: cursul de referință zilnic publicat de BNR, patru zecimale; exact 5,2000 nu se numără; dacă BNR încetează să publice cursul, prognoza se anulează.
De ce contează BNR intervine pe piața valutară ca să limiteze volatilitatea leului: pentru o întrebare despre curs, regimul și rezervele spun mai mult decât orice model structural.