„A nu fi este mult mai bine decât a fi; a nu te fi născut niciodată este mult mai bine decât a te naște.”Giacomo Leopardi · Zibaldone · 1832 · p. 4171
Natura ne promite plăcerea doar ca să ne țină în viață, dar ne livrează mai multă suferință decât bucurie.
Leopardi pornește de la o aritmetică a durerii: dorințele noastre sunt mecanisme pe care natura le-a montat ca să ne țină în viață, nu ca să ne fericim. Fiecare plăcere se stinge repede, iar dezamăgirea care o urmează cântărește mai greu. Cine nu s-a născut nu simte nici foamea, nici pierderea, nici teama de moarte, deci nu are nimic de pierdut. Un om care trece prin boală, doliu și eșecuri adună zile grele mult mai multe decât clipe de bucurie autentică.
Leopardi nu se oprește la plăcerile care se sting. El vânează trucul mai fin din spatele lor: speranța. Natura, spune el, ne ține în mișcare nu cu recompense reale, ci cu lumina din față. Promisiunea că mâine va fi mai bine face munca de azi suportabilă exact atât cât să mai muncim. E ca și cum ai urca un deal crezând că vârful e chiar după cotitură, iar cotitura arată mereu încă un deal. Când înțelege asta, suferința capătă o explicație: nu ești tu defect, ci mecanismul e construit așa. Rămâne însă o întrebare: dacă iluzia e ceea ce ne ține în viață, mai putem trăi fără ea?
De ce contează Cine trece printr-o perioadă grea poate găsi în această gândire un martor al suferinței sale, nu o sentință: Leopardi numește fără ocolișuri un disconfort pe care societatea cere adesea să-l mascăm cu optimism.