„Natura este mamă a tuturor lucrurilor, dar mamă care le devorează pe toate.”Giacomo Leopardi · Zibaldone · 1832 · p. 4135
Natura iubește specia, nu individul, iar individul e doar material de refolosit.
Imaginea mamă devoratoare reunește cele două fețe ale naturii: generozitatea aparentă a nașterii și cruzimea reală a funcționării ei. Leopardi nu vede o contradicție, ci o singură mișcare: natura „iubește” specia, nu individul, iar individul e doar material de refolosit. Un păianjen care își mănâncă propriii pui în momente de penurie arată că legătura dintre mamă și urmaș nu e sacru pentru natură, ci doar util când funcționează.
Dacă natura ține la specie și nu la individ, atunci suferința noastră personală nu e o eroare a sistemului, ci o parte din funcționarea lui. Leopardi trage aici o concluzie incomodă: nu există un plan care să ne protejeze pe fiecare. Când ne îmbolnăvim sau pierdem pe cineva, nu e o excepție de la ordinea lucrurilor, ci ordinea lucrurilor însăși. Gândește-te la frunzele unui pom: pomul le produce în masă tocmai pentru că știe că multe se vor usca. Frumusețea abundenței se sprijină pe risipire. Întrebarea care urmează e firească: dacă individul nu contează pentru natură, de ce ne pare totuși atât de important nouă înșine?
De ce contează Limbajul de „mamă natură” e peste tot în publicitate și spiritualitate; fraza ajută să-l luăm mai puțin literal.