„Mutând atenția de la întrebarea dacă un eveniment s-ar putea produce la cum s-ar putea produce, analiștii își permit să suspende judecata despre probabilitatea lui și să se concentreze pe evoluțiile — chiar și improbabile — care ar putea face posibil un asemenea deznodământ.”US Government · A Tradecraft Primer: Structured Analytic Techniques for Improving Intelligence Analysis · 2009 · «A Tradecraft Primer: Structured Analytic Techniques for Improving Intelligence Analysis» (US Government, martie 2009), secțiunea «What If? Analysis» — «Value Added», p. 24
Nu dezbați dacă se va întâmpla, ci scrii cum s-ar întâmpla și ce ai vedea înainte.
Sunt două tehnici contrariene înrudite, pentru momentul în care toată lumea e sigură că ceva nu se va întâmpla. Analiza de impact mare și probabilitate mică (HILP, din engleză High-Impact/Low-Probability) întreabă: dacă totuși se întâmplă, ce urmări are și pe ce drum s-ar ajunge acolo? Analiza „Și dacă?” (What If?) acceptă din start că evenimentul s-a produs și trece direct la cum s-a ajuns aici. Manualul amintește evenimente socotite cândva improbabile — căderea șahului Iranului, prăbușirea Uniunii Sovietice, reunificarea Germaniei — și o evaluare a Departamentului de Stat din 27 noiembrie 1941, care dădea cote de cinci la unu că SUA și Japonia nu vor fi în război până pe 15 decembrie. Pașii: formulezi clar linia analitică dominantă și rezultatul de impact; presupui că s-a produs; alegi declanșatori plauzibili, de pildă moartea unui lider, un dezastru natural sau un șoc economic; gândești înapoi, pas cu pas, ce trebuie să se fi întâmplat; identifici unul sau mai multe trasee; scrii pentru fiecare indicatori observabili și îi monitorizezi periodic. Merită mai ales când judecata stă pe informații puține sau pe ipoteze nedovedite. Capcana: exercițiul nu schimbă probabilitatea, ci produce semnale de urmărit și opțiuni de acoperire; scos din context, devine alarmism.
Cardul arată tehnicile și pașii. Pasul următor e mai subtil: întrebarea „cum s-ar produce” eliberează mintea altfel decât întrebarea „se va produce?”. Când judeci probabilitatea, cauți motive să respingi scenariul. Când presupui că s-a întâmplat, cauți motive care-l fac posibil. E ca la un prieten care zice că nu va pleca niciodată din oraș: nu te întrebi dacă are de gând, ci ce l-ar putea duce — un job, o despărțire, o boală în familie. Fiecare răspuns devine un semnal pe care îl poți vedea de departe. De aceea exercițiul funcționează și pentru decizii mici, nu doar pentru servicii secrete. Următoarea întrebare e cum alegi declanșatorii care merită urmăriți.
Alegerea declanșatorilor e partea care face exercițiul serios, nu joc de imaginație. Un declanșator bun stă la mijloc: nici absurd, nici sigur. Moartea unui lider, un cutremur, o criză de bani — toate sunt lucruri care s-au mai întâmplat. Dacă alegi ceva imposibil, semnalele devin inutile. Gândește-te la un vecin în vârstă care trăiește singur: un accident la baie e un declanșator plauzibil; un meteorit pe casă, nu. Pentru fiecare declanșator ales, gândești înapoi ce pași ar fi trebuit să se întâmple până la eveniment. Acolo, pe acel drum, apar indicatorii pe care-i poți urmări. Dar a găsi indicatorii e jumătate din treabă; ce faci cu ei după e altă poveste.
De ce contează Probabilitatea mică e exact motivul pentru care nimeni nu pregătește semnalele de avertizare; când evenimentul vine, nu există nicio listă care să-l fi anunțat.