„Fiecare dintre noi își pune persoana și toată puterea sub conducerea supremă a voinței generale, și primește fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului.”Jean-Jacques Rousseau · Contractul social · 1762 · Cartea I, capitolul 6
Nu cedezi libertatea unui stăpân, ci tuturor, adică ție însuți ca cetățean.
Aici e miezul cărții: oamenii nu cedează drepturile unui stăpân, ci tuturor, adică lor înșiși ca corp politic. Fiecare se supune unei voințe la care el însuși contribuie, deci rămâne liber, dar liber altfel: ca cetățean, nu ca individ izolat. Formula parte indivizibilă arată că nimeni nu poate fi scos din acord fără să-l distrugă. Exemplu: o colectivitate care decide prin reguli pe care toți le-au contribuit să le facă.
Pasajul du mai departe o consecință mai puțin vizibilă: dacă fiecare contribuie la voința generală, atunci a te conforma legii nu e o pierdere de libertate, ci un exercițiu al ei. Rousseau distinge între a fi obligat de cineva și a fi obligat de o regulă pe care ai ajutat-o să existe. Prima e dependență. A doua e autonomie. Gândește-te la un bloc de locuitori care votează regulile de coexistență în curtea comună: când îți asumi ora de liniște pe care ai votat-o, nu te supui nimănui, ci deciziei tale reflectate în toți. De aici urmează o întrebare grea: ce se întâmplă când disentezi, când tu nu vrei regula pe care majoritatea o vrea? Rousseau are un răspuns provocator, și el deschide pasul următor.
De ce contează Descrie condiția unei democrații sănătoase: legi pe care le putem privi ca pe ale noastre, nu ca pe impuneri străine.