„Să renunți la libertate înseamnă să renunți la calitatea de om.”Jean-Jacques Rousseau · Contractul social · 1762 · Cartea I, capitolul 4
Cine renunță la voința sa nu mai e parte la contract, ci obiect al lui.
Pentru Rousseau, voința liberă e ceea ce definește ființa umană; a o ceda ar însemna a te transforma din subiect în obiect, din persoană în instrument. Contractul prin care cineva s-ar da stăpânului absolut e absurd, pentru că un contract presupune părți care rămân oameni după semnare. Un sclav poate fi constrâns, dar nu poate fi legitim deținut, pentru că nu a putut renunța la ceea ce îl face om.
Rousseau face un pas în plus: nici disperarea nu transformă renunțarea în consimțământ valid. Dacă cineva acceptă orice condiție doar ca să supraviețuiască, aceea nu e voință liberă, ci nevoia vorbind în locul ei. De aceea un contract care cere supunere totală e gol de sens, indiferent că l-ai semnat cu plăcere sau sub presiune. Gândește-te la un angajat care bifează o clauză prin care acceptă orice i-ar cere șeful, doar ca să nu-și piardă locul. Pe hârtie a consimțit. În realitate, nu avea de ales. Întrebarea care urmează e simplă: dacă nici un contract nu poate da stăpânire absolută asupra unei persoane, ce anume poate da un contract legitim?
De ce contează Rămâne o busolă în dezbaterile despre drepturile muncitorilor, despre clauze abuzive sau despre orice aranjament care cere supunere totală.