„Suveranitatea nu poate fi reprezentată, din același motiv din care nu poate fi înstrăinată; constă în esență în voința generală, iar voința nu poate fi reprezentată.”Jean-Jacques Rousseau · Contractul social · 1762 · Cartea III, capitolul 15
Voința generală nu se delegă: deputații execută hotărârile, dar nu pot vrea în locul poporului.
Rousseau distinge între voință generală și simplă majoritate de interese. Voința, ca act al conștiinței, aparține doar celui care o are; altcineva poate executa hotărârile, nu le poate lua în locul tău. De aceea deputații nu sunt reprezentanți ai suveranului, ci doar comisari: poporul rămâne suveran și trebuie să delibereze el însuși. Anglia, spune el, e liberă doar în timpul alegerilor.
Dacă voința nu se poate delega, atunci referendumurile și votul direct nu sunt excentricități, ci singurele forme în care suveranitatea există cu adevărat. Delegația e acceptabilă doar pentru executare: un primar poate aplica o regulă, dar nu poate decide, în locul tău, ce înseamnă binele comun. Gândește-te la un bloc de locatari: administratorul poate plăti facturile, dar decizia de a reface scara trebuie luată de toți. Rousseau ne obligă astfel să distingem clar între a guverna și a suveraniza. Întrebarea care urmează: ce mai rămâne, de fapt, din voința noastră colectivă între două alegeri?
De ce contează Rămâne o întrebare vie: cât de mult putem delega politicienilor înainte de a ne pierde propria voință colectivă?