„Voința generală este întotdeauna dreaptă și tinde întotdeauna la utilitatea publică.”Jean-Jacques Rousseau · Contractul social · 1762 · Cartea II, capitolul 3
Voința generală nu se înșală în scop, dar poporul poate greși mijloacele.
Rousseau distinge între voința generală, care vizează întotdeauna interesul comun, și suma voințelor particulare, care urmărește interese personale. El afirmă că scopul ei nu poate fi greșit, dar admite imediat că poporul poate fi înșelat asupra mijloacelor. De aceea fraza nu e o apărare a majorității orbești, ci a intenției de a decide ca membri ai întregului. Exemplu: o comunitate poate vota greșit o măsură, dar dacă votează ca cetățeni, nu ca facțiuni, orientarea spre binele comun rămâne.
Cardul arată că voința generală poate greși mijloacele, nu scopul. Dar cum îți dai seama, în practică, dacă o votare a fost una de cetățeni sau una de facțiuni? Rousseau oferă un indiciu: întrebarea pe care și-o pune fiecare votant. Dacă te întrebi ce e bine pentru toți, votezi ca cetățean. Dacă te întrebi ce e bine pentru tine sau pentru grupul tău, votezi ca particular. Gândește-te la o ședință de bloc: cine propune izolarea termică gândind la facturile tuturor votează altfel decât cel care vrea doar etajul lui. Intenția nu face legea, dar arată natura deciziei. Rămâne însă o întrebare: ce se întâmplă când nimeni nu-și pune întrebarea potrivită?
De ce contează Ajută la deosebirea între o decizie colectivă luată în interes comun și una luată din interese de grup.