„Ea e judecată! Vocea unui spirit a rostit: ea e mântuită!”Johann Wolfgang von Goethe · Faust · 1808 · Partea I, versurile 4611-4612
Sentința oamenilor nu e ultimul cuvânt despre o ființă; esența ei cântărește mai mult decât fapta.
Goethe pune față în față două instanțe de judecată. Oamenii o condamnă pe Gretchen pentru păcat și crimă, dar vocea din înălțime o declară mântuită. Ideea despre om e că vina vizibilă nu epuizează adevărul despre o ființă: suferința, pocăința și puritatea interioară cântăresc mai mult decât sentința socială. Societatea judecă după fapte, harul după esență. Cine a greșit grav dar poartă sincer povara greșelii nu e redus la greșeala lui.
Goethe nu spune că greșeala lui Gretchen dispare. Ea rămâne reală și dureroasă. Ce se schimbă e cine are ultimul cuvânt. Societatea judecă repede, cu ochii pe fapte, pentru că faptele se pot arăta tuturor. Vocea din înălțime judeacă altfel: vede și povara interioară, nu doar gestul vizibil. Gândește-te la un om care a cauzat un accident și e găsit vinovat de toți vecinii, dar nu doarme niciodată din cauza remușcării. Sentința publică spune una despre el; insomniile lui spun alta. Goethe sugerează că a doua poveste e la fel de adevărată ca prima. Întrebarea care urmează e simplă: dacă ambele povești contează, de ce ascultăm doar pe prima?
De ce contează Aduce mângâiere și luciditate oricui trăiește sub greutatea unei greșeli publice și simte că societatea îl reduce la ea.