„Toată trecătoarea e doar o asemănare.”Johann Wolfgang von Goethe · Faust · 1808 · Faust II, actul V, v. 12104
Ce pierim nu se pierde: e schița unui adevăr care nu moare.
Sunt ultimele cuvinte din Faust, rostite de corul misterelor, după ce sufletul eroului e salvat. Ideea e că lumea vizibilă, cu tot ce pierim, trimite dincolo de sine: ce e trecător nu e deșert, ci o copie după un model neîncetat. E ca și cum o frumusețe care moare ar fi totuși o schiță a unei frumuseți care nu moare.
Dacă trecătorul e o asemănare, atunci slăbiciunea lui devine indiciu, nu defect. O schiță nu e o lucrare terminată; tocmai de aceea arată spre ceva ce urmează. Un anotimp care se stinge nu eșuează, ci își îndeplinește rolul de pas. Gândește-te la o scrisoare veche de la un părinte: hârtia se toace, dar ce spune ea rămâne altfel decât hârtia. Așa se citește tot ce piere în Faust: ca semn, nu ca deșert. Dar dacă totul semnează, apare o întrebare: cine sau ce ar fi acel model după care se copiază totul?
De ce contează Consolare pentru cineva care suferă de faptul că tot ce iubeste e temporar: trecătoritatea poate fi citită ca semn, nu ca pierdere pură.