„Plictiseala!... El ar face cu plăcere din pământ o pustie și ar înghiți într-o căscat tot globul; hipocrit cititor, — semănul meu, — fratele meu!”Charles Baudelaire · Les Fleurs du mal · 1857 · Les Fleurs du mal, poemul de deschidere «Au Lecteur», versurile finale
Cel mai cumplit demon nu devorează prin fapte, ci prin gol: plictiseala care vrea nimic și de aceea vrea totul.
Baudelaire inventariază viciile care devorează omul — prostia, păcatul, avaritia — dar le declară mici lângă monstrul final: Ennui, plictiseala care nu vrea nimic și de aceea vrea totul. Mecanismul lui e al inertiei: nu distruge prin fapte, ci prin năpastă, prin refuzul de a mai simți. Lovitura finală e adresată direct celui care citește: tu, care te uiți din exterior la aceste tablouri, ești făcut din același material. Poezia nu condamnă de sus, ci include cititorul în diagnostic.
Pasajul final al lui Baudelaire nu doar include cititorul în diagnostic — îl transformă în complice. Monstrul nu e undeva, în tablouri; e în gestul cu care privim tablourile. Când judecăm viciile altora din fotoliul nostru, facem exact mișcarea pe care o descrie cartea: privim fără a fi atinși. Exemplu: clipești la un documentar despre dependență, apoi deschizi telefonul din reflex, fără să-ți dorești ceva anume. Asta e inerția, nu interesul. Întrebarea care urmează nu e dacă avem acest demon, ci ce facem când îl recunoaștem: îl hrănim cu noutăți sau îl privim în față?
De ce contează Într-o lume în care totul se poate consuma instantaneu, monstrul lui Baudelaire nu a dispărut, ci s-a raffinat: apetitul pentru noutate scumpă și rapidă e o formă de plictiseală care se crede pasiune.