„Adevărul este uneori de necrezut.”Luc de Vauvenargues · Reflecții și maxime · 1746 · Maxima 388
Realitatea nu e obligată să fie credibilă; respingem adevăruri stranii pentru că sună prea bizar.
Mecanismul: judecăm plauzibilitatea, nu adevărul. Ce e prea bizar, prea incomod sau prea puțin spus frumos e respins ca faptă de neimaginat. Dar realitatea nu e obligată să fie credibilă. Exemplu: martorii unui accident care descriu fidel ce au văzut sunt adesea mai puțin convingători decât un martor care minte coerent, pentru că adevărul are asperități pe care minciuna le netezește.
Vauvenargues arată ceva mai fin: incredulitatea noastră nu e doar o greșeală de judecată, e o formă de confort. Preferăm o poveste rotundă unui adevăr cu colțuri, pentru că povestea rotundă ne lasă sentimentul că lumea e pe deplin înțeleasă. Un vecin care povestește cum și-a pierdut portofelul în trei propoziții ordonate sună de încredere; unul care dă o relatare zbârcită, cu goluri și reveniri, ne pune îndoiala. Însă exact golurile ălea pot fi semnul că povesteste real. Dacă adevărul are neapărat asperități, atunci fluența perfectă devine ea însăși un semnal de alarmă. Rămâne de întrebat: cum îi facem loc adevărurilor care vin deformat, incomod, urâte?
De ce contează Cereționează împotriva confundării a ceea ce sună credibil cu ceea ce e adevărat, mai ales când evaluăm mărturii și știri.