„Numai cine poate spune, în fața tuturor acestor lucruri, «totuși», are vocația pentru politică.”Max Weber · Politica, o vocație · 1919 · Politica, o vocație, paragraful final
Vocația nu e să rămâi pentru că nu știi, ci să rămâi «totuși» după ce ai văzut totul.
Weber nu idealizează politica: o descrie ca teren de interese, vanități și puteri brute, iar cel care intră trebuie să știe exact în ce intră. Mecanismul e rezistența lucidă: nu iluzia, ci hotărârea luată după ce iluzia a murit. Cine rămâne din naivitate se prăbușește la primul dezamăgitor; cine rămâne cu ochii deschiși are fundație. Un tânăr deputat care, după primul scandal de partid, alege să nu plece, ci să muncească mai corect, trăiește acest «totuși».
Weber adaugă o condiție mai grea decât simpla răbdare: «totuși»-ul trebuie spus din nou, la fiecare dezamăgire, nu o singură dată. Vocația nu e o decizie luată la început, ci o hotărâre reînnoită. Cine își dă demisia după al doilea scandal nu pierdea vocația la primul; o pierdea când a oprit să o reconfirme. Gândește-te la un medic care, după cealaltă eroare a sistemului, alege iar să vină la gardă. Întrebarea care urmează: de unde trage cineva energia acestei reînnoiri, dacă nu din iluzii?
De ce contează Vorbește oricui e tentat să abandoneze un domeniu imperfect, de la activism la medicină: diferență e între a rămâne din naivitate și a rămâne din convingere lucidă.