„Fiecare om poartă în el întreaga formă a condiției umane.”Michel de Montaigne · Eseuri · 1580 · III, 2
Ceea ce condamn la altul e o posibilitate vie în mine.
Montaigne afirmă că nu există om străin: fiecare dintre noi conține potențial toate trăirile umane, de la slăvire la infamie. Mecanismul e recunoașterea: ce condamnăm la alții există ca posibilitate în noi, iar studierea de sine devine studiere a tuturor. Când ești furios de trădarea unui aproape, îți poți aminti că și tu ai mințit vreodată; semeția de a nu fi „ca el" e o iluzie confortabilă.
Dacă fiecare om conține întreaga gamă umană, atunci cunoașterea celorlalți devine o formă de citit în propriul oglinor. Montaigne nu propune toleranță din politețe, ci din anatomie: cel pe care îl disprețuiești îți arată o cameră din casa ta pe care ai închis-o. Gândește-te la un coleg care se laudă constant: iritația ta ascunde propria foame de recunoaștere, pe care o hrănești în alte feluri. A vedea asta nu te face la fel cu el, dar îți interzice să-l privești de sus. Următorul pas e să afli ce faci practic cu această recunoaștere: cum judeci fără să condamni.
De ce contează Antidot la judecarea grăbită a altora și la iluzia că suntem esențial diferiți de cei pe care îi criticăm.