„Sufletul nu poate fi distrus de niciun rău, nici de sine, nici de altul.”Platon · Republica · -375 · 609b
Răul degradează sufletul, dar nu-l poate anihila complet, oricât de adânc ar pătrunde.
Platon argumentează în Republica, în cursul demonstrației imortalității sufletului, prin analogie: fiecare lucru are un rău specific care îl corodează și în cele din urmă îl distruge — ruginia fierului, boala trupului. Dacă sufletul ar avea un asemenea rău care îl poate nimici, ar fi fost deja distrus de el, fiindcă răutățile morale îl afectează de milenii. Dar sufletul rău rămâne în viață, degradat, nu anulat. Așadar răul îl macină doar la suprafață, ca boala ochilor, fără să-l lichideze. Un tiran, exemplu preferat al lui Platon, e sufletul cel mai corupt, nu un suflet mort.
Platon face o distincție pe care o simțim rar clar: a fi deteriorat nu e același lucru cu a fi terminat. Fiecare lucru are un rău care i se potrivește, dar nu orice rău ajunge până la miez. Gândește-te la o casă veche cu fațada crăpată. Zidurile se strică la vedere, dar structura rămâne în picioare ani de zile. La fel, spune Platon, sufletul corupt de propriile greșeli sau de nedreptățile altora continuă să existe, degradat, dar viu. Tiranul, cel mai josnic exemplu al său, trăiește cu cel mai bolnav suflet, nu fără suflet. Dacă răul ar fi putut anihila sufletul, ar fi făcut-o demult, fiindcă ne lovește de generații întregi. Nu a reușit. Iar asta schimbă totul pentru cine se crede pierdut definitiv. Dar dacă sufletul supraviețuiește, ce anume rămâne neatins în el?
De ce contează Ajută pe cineva care se simte degradat de greșeli proprii sau de nedreptățile altora să distingă între a fi rănit și a fi anihilat — și să nu renunțe la sine ca la un lucru pierdut definitiv.