„People demand freedom of speech as a compensation for the freedom of thought which they seldom use.”Søren Kierkegaard · Jurnale · 1850 · 1846
Cu cât mai puțin gândesc, cu atât mai mult am nevoie să vorbesc.
Observația atacă o inversiune: cine nu se gândește singur are nevoie tot mai mult de dreptul de a vorbi, ca să simtă că participă. Gândirea e lentă, tăcută și riscantă, pentru că te poate duce la concluzii incomode; exprimarea e rapidă, socială și plătită cu aplauze. Compensarea funcționează ca orice substitut: cu cât mai puțin meditez, cu atât mai mult am nevoie să mă exprim, ca să nu simt golul. Un feed plin de opinii rostite în cinci secunde după ce le-am citit e exact mecanismul descris.
Există un semn discret care trădează substituția: nerăbdarea. Cine gândește cu adevărat poate sta cu o întrebare deschisă, fără să se simtă obligat să încheie imediat. Cine doar vorbește simte tăcerea ca pe o pierdere și o umple repede. Observă asta la o masă: cineva aude o afirmație și răspunde înainte ca fraza să se termine, ca și cum tăcerea ar fi o insultă. Gândirea cere o toleranță pentru incomplet, iar exprimarea compulsivă o anulează înainte să înceapă. Întrebarea următoare este ce se pierde exact în acele secunde în care am trecut repede peste propriul gând.
De ce contează E o oglindă pentru era rețelelor sociale: te întreabă dacă volumul cuvintelor tale acoperă o gândire absentă.