„Sine ira et studio, quibus causas procul habeo.”Tacit · Anale · 117 · cartea I, paragraful 1
Imparțialitatea nu e o virtute, ci un efect al distanței: cine nu are nimic de câștigat poate judeca liber.
Fraza deschide Analele ca o declarație de metodă: istoricul care scrie la o generație distanță de domnia lui Tiberius nu datorează nimic celor vizați, deci poate judeca liber. Mecanismul e distanța temporală, care îl scutește de frică și de recompense. Tacit recunoaște totuși că vechii lui colegi au lăudat aceeași oameni din interes. Un exemplu concret: un auditor care nu lucrează pentru firma verificată poate raporta mai onest decât un angajat intern.
Distanța nu e doar un noroc al calendarului; e ceva ce cititorul poate testa. Tacit își anunță metoda, dar ne lasă și un instrument de verificare: întreabă cine plătește, cine e lăudat și cine rămâne tăcut. Un istoric care scrie după moartea tuturor actorilor nu mai are pe cine să flatheze. La fel, o recenzie scrisă de cineva care nu mai lucrează în industria respectivă merită altă greutate decât una semnată de un coleg de breaslă. Dar distanța are și un cost: Tacit nu a trăit evenimentele, deci se bazează pe mărturile altora, iar acele mărturi vin de la oameni implicați. Următoarea întrebare e deci cum decide el ce mărturie să creadă.
De ce contează Oricine scrie rapoarte, recenzii sau analize poate verifica dacă are de pierdut sau de câștigat de la subiect; distanța reală față de interesele implicate e singura garanție credibilă a imparțialității.