„Există un singur semn, și unul singur: ca un bărbat să lupte pentru țara lui.”Homer · Iliada · -750 · Homer, «Iliada», XII, 243, Hector către Polidamas, în traducerea în proză a lui Samuel Butler (1898); versiunea românească e o redare a textului lui Butler
În Iliada, carul e taxi, armura e capital, iar duelul e unitatea de măsură a puterii.
Armele Iliadei sunt de bronz: lance lungă de frasin cu vârf de bronz, spadă scurtă, coif, platoșă și scut mare rotund sau „ca un turn”, cum e al lui Aiax. Arheologia confirmă: panoplia de la Dendra (secolul al XV-lea î.Hr.) e o armură completă de bronz, iar coiful din colți de mistreț descris de Homer a fost găsit în morminte miceniene. Carul de luptă, arma decisivă a Orientului Apropiat, apare la Homer mai ales ca vehicul: eroul e dus până la linia frontului, coboară și luptă pe jos. Fie poetul nu mai știa cum se lupta din car, fie aheii chiar îl foloseau așa pe un teren accidentat. Lupta e organizată în jurul promachoi-lor, „cei din față”: campioni care ies din rânduri, se provoacă, aruncă lancea, se luptă corp la corp, apoi despoaie învinsul de armură — trofeul care e și dovada faptei. Masa oștenilor apare ca fundal; onoarea (timē) și gloria (kleos) sunt monedele reale, iar armura luată e capitalul. Asediul propriu-zis, cu mașini și rampe, lipsește: Troia cade prin viclenie, nu prin tehnică de asediu. Paralela de azi: războaiele de prestigiu — arme scumpe, puține, foarte vizibile — coexistă și acum cu războaiele de masă și de uzură. Iliada e cronica unei armate care își măsoară puterea în campioni; secolul XX și dronele de azi au inversat proporția, dar disputa între calitate spectaculoasă și cantitate ieftină e aceeași.
Banii și onoarea se plătesc în aceeași monedă: armura de bronz. Când un campion cade, echipa lui îi ia corpul, iar adversarii îi iau armura. De aceea luptele din jurul unui mort sunt atât de crâncene — nu e doar un cadavru, e un trofeu care poate fi purtat mai departe. Gândește-te la un meci de fotbal: tricoul câștigat de un jucător celebru devine el însuși un obiect de valoare. În Iliada, armura lui Ahile purtată de Patroclu devine motivul războiului de la sine. Ceea ce ridică o întrebare: ce se întâmplă când armura ajunge la cineva care nu e în stare să o poarte?
Iliada nu arată asediu. Nu există berbeci de război, rampe, mașini de zidit. Orașul cade, la final, printr-un cal plin de soldați — adică prin viclenie, nu prin tehnică. De zece ani, lupta se reduce la ceva mult mai simplu: câțiva campioni ies din rânduri, se strigă pe nume, își aruncă sulițele și se bat corp la corp, în timp ce restul oștirii privește de aproape. Carul e doar un taxi: te duce până la linie, cobori, te așezi jos. E ca o gherilă de cartier hotărâtă de o bătaie între doi șefi, cu public în jur. Un om valorează cât faptele lui, nu cât numărul lui. Iar asta ridică altă întrebare: ce se întâmplă cu o armată întreagă când campionul ei refuză să iasă din cort?
De ce contează Cine vede că armata lui Homer își măsoară puterea în campioni înțelege de ce o armată de azi se ceartă între arme scumpe și drone ieftine.