„Să năzuiești, să cauți, să găsești și să nu te pleci.”Alfred Tennyson · Ulysses · 1842 · Alfred Tennyson, «Ulysses» (1842), ultimul vers al poemului; versiunea românească e o redare a originalului englez
Troia nu se termină: fiecare secol își desenează pe harta ei propriile războaie și întoarceri.
Odiseea se termină cu Odiseu în Itaca: pretendenții uciși, servitoarele necredincioase pedepsite, Penelopa care îl recunoaște după secretul patului nupțial, tatăl Laerte regăsit, și Atena care oprește războiul civil ce stătea să izbucnească între rege și familiile celor uciși. E o pace impusă de sus, după o baie de sânge — Homer nu idealizează întoarcerea. Iar tradiția de după el nu-l lasă pe Odiseu acasă: Tiresias îi prezice o ultimă călătorie; Dante îl trimite dincolo de coloanele lui Hercule și îl îneacă pentru curiozitate; Tennyson îl pune, bătrân, să-și cheme tovarășii la o ultimă plecare. De aceea Troia nu se termină. Fiecare epocă a citit-o ca pe a ei: Roma s-a născut din Enea; cruciații și-au spus troieni; Shakespeare a scris „Troilus și Cresida” ca pe o satiră a războiului fără sens; Simone Weil a citit Iliada în 1940 ca pe poemul forței ce zdrobea Europa; Jonathan Shay a văzut în Ahile veteranii din Vietnam; Christopher Logue și Alice Oswald au rescris Iliada ca poem al secolului XX; Kavafis a făcut din Itaca destinația care contează mai puțin decât drumul. Raftul acesta a încercat același lucru: să pună pe hartă cauzele (strâmtoarea, jurământul, prestigiul), tehnicile (uzura, înșelarea, carul, catargul) și costurile (Ifigenia, Hector, Andromaca, umbra lui Ahile) — și să le suprapună peste războaiele de azi. Paralela finală e cea a lui Tennyson: nu Itaca e greu de atins, ci de locuit. Cine se întoarce dintr-un război lung — un soldat, o societate — descoperă că a devenit altcineva și că harta veche nu mai potrivește. Homer știa asta; de aceea a scris două poeme, nu unul.
Cardul spune că Itaca e greu de locuit. Pasul următor e de ce Tennyson alege să scrie asta din gura unui bătrân. Odiseul lui Tennyson nu vrea o altă aventură; vrea să rămână cineva. Pentru el, plecarea nu e fuga de casă, ci singurul mod prin care mai există. Asta schimbă sensul poveștii: identitatea nu stă în locuri, ci în mișcare. Gândește-te la un om care după zeci de ani de muncă se pensionează și, în trei luni, nu-și mai recunoaște viața. Casa e aceeași; el nu mai e. Tennyson înțelege că unii oameni sunt făcuți din drum, nu din destinație. Și atunci apare întrebarea firească: dacă plecarea definește omul, ce definește popoarele, care și ele pleacă, în războaie și în reconstrucții?
De ce contează Nu Itaca e greu de atins, ci de locuit: cine se întoarce dintr-un război lung descoperă că a devenit altcineva.