„Credința constă în a crede, nu ceea ce pare contrar rațiunii, ci ceea ce este deasupra rațiunii.”Voltaire · Dicționar filozofic · 1764 · Foi
Credința trăiește deasupra rațiunii, dar moare împotriva ei: misterul se crede, faptul negat nu.
Voltaire, deist, apără un teritoriu pentru credință fără a-i ceda terenul rațiunii. Distincția e fină: misterul inaccesibil minții poate fi obiect de credință, dar o afirmație demonstrată falsă nu poate fi salvată prin credință, pentru că asta ar însemna să crezi contra dovezilor. Cine crede că Pământul e plat contra tuturor măsurătorilor nu are credință, are negare. Credința în sensul eternității sufletului, de pildă, rămâne dincolo de probă.
Cardul separă misterul de negare. Hai să vedem ce se întâmplă când granița se mută. O afirmație poate părea falsă azi și dovedită mâine, sau invers. Deci credința nu trebuie să se agațe de fapte în niciun sens: nici contra lor, nici pe umărul lor. Ea trăiește doar acolo unde probele nu ajung încă. Dacă mâine o dovadă decisivă arată că sufletul nu supraviețuiește, credința în eternitate devine negare, nu mister. Dacă dovada arată contrariul, nici ea nu mai lasă loc de credință, ci doar de constatare. Credința stă în zona gri, niciodată pe terenul decis. Gândește-te la un joc de cărți acoperite: poți miza pe încredere, nu pe ce ai văzut deja. Întrebarea care urmează: ce drept are cineva să-ți ceară credință într-o chestiune pe care faptele au închis-o deja?
De ce contează Utilă în dialogul dintre credincioși și sceptici: separă misterul legitim de negarea faptelor.