„Toleranța este apanajul umanității.”Voltaire · Dicționar filozofic · 1764 · Tolérance
Toleranța nu e slăbiciune, ci forța celui care își cunoaște limitele minții.
Voltaire scria într-o epocă în care erorile religioase erau pedepsite cu închisoarea sau moartea. El susține că a fi intolerant înseamnă a te pune deasupra altora, convins că deții singur adevărul, iar asta e o formă de orgoliu, nu de virtute. Omul matur știe că mintea lui e limitată și că greșește, așa că nu condamnă pe cel care gândește altfel. Un exemplu simplu: cine acceptă că vecinul lui are altă credință, fără să-l disprețuiască, arată mai multă forță interioară decât cine vrea să-l convertească forțat.
Voltaire du toleranța mai departe: nu e doar o atitudine pasivă, ci o practică zilnică a minții. A suporta altfel de gândire înseamnă să-ți supui propriile convingeri aceleiași îndoieli pe care o ai față de ale altora. Cine cere doar celor din jur să se corecteze, dar nu se chestionează niciodată, rămâne prins în același orgoliu. Gândește-te la o discuție de familie despre politică: cel care ascultă până la capăt, chiar rămânând la poziția lui, exersează ceva mai greu decât cel care întrerupe. Toleranța e, în fond, o disciplină interioară, nu o concesie făcută celorlalți. Iar o disciplină se poate antrena, pas cu pas.
De ce contează Într-o societate în care opiniile politice și identitățile se combat public, amintirea că toleranța e semn de forță ajută pe oricine e tentat să disprețuiască pe cel care greșește.