„Vino, lapte al cruzimii... tu duhuri care așteaptă la gândurile muritoare, desface-mi femeia și umple-mă de vârf de cruzime!”William Shakespeare · Macbeth · 1606 · Actul I, scena 5
Cruimea deliberată nu vine natural: mai întâi trebuie să-ți amortești partea care se opune.
Rugăciunea ei adresată spiritelor arată că cruzimea nu e naturală, ci trebuie invocată. Ea crede că mila e o substanță în corp, care poate fi înlocuită cu otravă, și cere o intervenție totală asupra sinelui. Mecanismul este auto-reformarea: oamenii care vor să facă rău trebuie mai întâi să-și amortească părțile care se opun. Exemplu concret: angajatul care trebuie să dea vina pe colegi și își repetă înainte de ședință că „nu e personal”, ca să-și înăbușe scrupulele înainte de a vorbi.
Pasajul 1 — Cererea ei trădează un paradox. Dacă mila ar fi dispărut cu adevărat, n-ar avea ce să amortească. Faptul că imploră spiritele arată că scrupulele ei sunt vii și trebuie înăbușite din exterior. Cruelitatea nu-i vine natural, deci trebuie întreținută, ca o plantă udată zilnic. Gândește-te la cineva care minte prima dată și își repetă seara povestea, ca să nu iasă la iveală. Minciuna nu devine adevăr; devine doar o povară care cere grijă constantă. Iar asta ridică o întrebare: ce se întâmplă când amorteala se stinge și tot ce amânat se întoarce?
De ce contează Fraza arată prețul cruzimii deliberate: ca să devii insensibil când îți trebuie, trebuie să renunți la o parte din tine permanent, nu doar pentru moment.