Carte
Silogismele amărăciunii
de Emil Cioran · 1952 · 2 fișe de lectură
2 fișe
Silogismele amărăciunii · 1952
Percepția noastră interioară colorează lumea exterioară, transformând frumusețea în amenințare.
Cioran proiectează asupra întregii naturi o trăsătură subiectivă: teama de moarte prin înec. Apele, indiferent cât de limpezi sau senine, capătă pentru el aceeași culoare sumbră. Mecanismul e al proiecției psihologice: disperarea interioară colorează realitatea exterioară. Un lac de munte, pentru un om fericit, e albastru și liniștit; pentru unul care se gândește la sinucidere, e negru și adânc.
“Toate apele au culoarea înecului.”
Silogismele amărăciunii · 1952
Sinuciderea este un act al optimismului prăbușit, nu al pesimismului profund.
Cioran face o distincție paradoxală: pesimiștii nu au motive să moară pentru că nu au avut niciodată iluzii. Optimistul, în schimb, a crezut în ceva bun, iar când acea credință se prăbușește, golul e insuportabil. Un om care a sperat toată viața într-o iubire și o pierde poate ajunge la sinucidere; unul care nu a sperat niciodată în nimic rămâne indiferent.
“Doar optimiștii se sinucid, optimiștii care nu mai pot fi optimiști. Ceilalți, neavând niciun motiv de a trăi, de ce l-ar avea de a muri?”