„Doar optimiștii se sinucid, optimiștii care nu mai pot fi optimiști. Ceilalți, neavând niciun motiv de a trăi, de ce l-ar avea de a muri?”Emil Cioran · Silogismele amărăciunii · 1952 · Silogismele amărăciunii, Chipuri ale decăderii
Sinuciderea este un act al optimismului prăbușit, nu al pesimismului profund.
Cioran face o distincție paradoxală: pesimiștii nu au motive să moară pentru că nu au avut niciodată iluzii. Optimistul, în schimb, a crezut în ceva bun, iar când acea credință se prăbușește, golul e insuportabil. Un om care a sperat toată viața într-o iubire și o pierde poate ajunge la sinucidere; unul care nu a sperat niciodată în nimic rămâne indiferent.
De ce contează Ne avertizează că optimismul exagerat poate fi fragil: cu cât speranța e mai mare, cu atât căderea poate fi mai devastatoare.