„Plictiseala!... El ar face cu plăcere din pământ o pustie și ar înghiți într-o căscat tot globul; hipocrit cititor, — semănul meu, — fratele meu!”Charles Baudelaire · Les Fleurs du mal · 1857 · Les Fleurs du mal, poemul de deschidere «Au Lecteur», versurile finale
Cel mai cumplit demon nu devorează prin fapte, ci prin gol: plictiseala care vrea nimic și de aceea vrea totul.
Baudelaire inventariază viciile care devorează omul — prostia, păcatul, avaritia — dar le declară mici lângă monstrul final: Ennui, plictiseala care nu vrea nimic și de aceea vrea totul. Mecanismul lui e al inertiei: nu distruge prin fapte, ci prin năpastă, prin refuzul de a mai simți. Lovitura finală e adresată direct celui care citește: tu, care te uiți din exterior la aceste tablouri, ești făcut din același material. Poezia nu condamnă de sus, ci include cititorul în diagnostic.
De ce contează Într-o lume în care totul se poate consuma instantaneu, monstrul lui Baudelaire nu a dispărut, ci s-a raffinat: apetitul pentru noutate scumpă și rapidă e o formă de plictiseală care se crede pasiune.