Autor
Robert A. Pape
1 fișă de lectură din 1 carte · 1997.
1 fișă
Why Economic Sanctions Do Not Work · 1997
Rata de succes a sancțiunilor depinde mai mult de definiția succesului și de mărimea scopului decât de instrumentul în sine.
Prima mare numărătoare a sancțiunilor a venit de la Gary Hufbauer, Jeffrey Schott și Kimberly Elliott, în «Economic Sanctions Reconsidered» (prima ediție 1985; ediția a treia, din 2007, cu Barbara Oegg, are 174 de cazuri din secolul XX). Rezultatul citat des: succes „cel puțin parțial” în aproximativ o treime din cazuri; în ediția din 1990, 40 de succese din 115 cazuri. În 1997, în «Why Economic Sanctions Do Not Work» (International Security), Robert Pape a refăcut lista: din cele 40 de succese revendicate, doar 5 rezistă la o definiție strictă. Diferența dintre cele două cifre ține de definiție. HSE punctează și un succes parțial sau modest; Pape cere ca obiectivul principal să fi fost atins prin presiunea economică, nu prin amenințarea forței sau prin alți factori. Exemplul clasic al eșecului este Italia din 1935–1936: după invazia Etiopiei (3 octombrie 1935), sancțiunile Ligii Națiunilor au intrat în vigoare pe 18 noiembrie 1935, dar petrolul a rămas în afara lor, iar Italia a încheiat cucerirea în mai 1936; Adunarea Ligii a votat ridicarea lor la 4 iulie 1936. Cazurile reușite împart câteva trăsături: scop limitat, țintă dependentă de emitent, coaliție largă și o țintă care nu are alternative. Limitele numărătorilor țin de selecție și de contrafactual: sancțiunile doar amenințate, care au funcționat fără să fie aplicate, apar rar în date, iar ce s-ar fi întâmplat fără sancțiuni nu se observă. Pentru prognozator, rata de bază depinde de scop: eliberarea unui prizonier sau o concesiune comercială are alte șanse decât schimbarea unui regim. Cele două cifre nu se contrazic, ci răspund la întrebări diferite.
“Lumea ar trebui să se schimbe considerabil înainte ca sancțiunile economice să devină o alternativă credibilă la forță.”