„Lumea ar trebui să se schimbe considerabil înainte ca sancțiunile economice să devină o alternativă credibilă la forță.”Robert A. Pape · Why Economic Sanctions Do Not Work · 1997 · Concluzia lui Robert A. Pape, «Why Economic Sanctions Do Not Work», International Security, vol. 22, nr. 2, 1997, pp. 90–136, redată după rezumatul National Research Council (2000), nu verificată pe textul articolului (traducerea noastră)
Rata de succes a sancțiunilor depinde mai mult de definiția succesului și de mărimea scopului decât de instrumentul în sine.
Prima mare numărătoare a sancțiunilor a venit de la Gary Hufbauer, Jeffrey Schott și Kimberly Elliott, în «Economic Sanctions Reconsidered» (prima ediție 1985; ediția a treia, din 2007, cu Barbara Oegg, are 174 de cazuri din secolul XX). Rezultatul citat des: succes „cel puțin parțial” în aproximativ o treime din cazuri; în ediția din 1990, 40 de succese din 115 cazuri. În 1997, în «Why Economic Sanctions Do Not Work» (International Security), Robert Pape a refăcut lista: din cele 40 de succese revendicate, doar 5 rezistă la o definiție strictă. Diferența dintre cele două cifre ține de definiție. HSE punctează și un succes parțial sau modest; Pape cere ca obiectivul principal să fi fost atins prin presiunea economică, nu prin amenințarea forței sau prin alți factori. Exemplul clasic al eșecului este Italia din 1935–1936: după invazia Etiopiei (3 octombrie 1935), sancțiunile Ligii Națiunilor au intrat în vigoare pe 18 noiembrie 1935, dar petrolul a rămas în afara lor, iar Italia a încheiat cucerirea în mai 1936; Adunarea Ligii a votat ridicarea lor la 4 iulie 1936. Cazurile reușite împart câteva trăsături: scop limitat, țintă dependentă de emitent, coaliție largă și o țintă care nu are alternative. Limitele numărătorilor țin de selecție și de contrafactual: sancțiunile doar amenințate, care au funcționat fără să fie aplicate, apar rar în date, iar ce s-ar fi întâmplat fără sancțiuni nu se observă. Pentru prognozator, rata de bază depinde de scop: eliberarea unui prizonier sau o concesiune comercială are alte șanse decât schimbarea unui regim. Cele două cifre nu se contrazic, ci răspund la întrebări diferite.
Exemplu aplicat: aceleași date, două definiții. Fie un set de 115 cazuri de sancțiuni din perioada 1914–1990, în care autorii inițiali revendică 40 de succese. Rata lor: 40 / 115 ≈ 0,348, adică aproximativ 35 % (în ediția din 1990, cifra citată este 34 %). Pape reia cele 40 de cazuri și acceptă 5. Fracțiunea din cele 40 revendicate: 5 / 40 = 0,125, adică 12,5 %. Fracțiunea din totalul de 115: 5 / 115 ≈ 0,043, adică sub 5 %. Aceleași date, aceeași listă de cazuri, deci diferența de la 35 % la 4 % vine integral din definiția succesului.
Un caz care arată mecanismul din interior e Italia după invazia Etiopiei. Italia a atacat pe 3 octombrie 1935, iar sancțiunile Ligii Națiunilor au intrat în vigoare pe 18 noiembrie 1935, dar produsul de care Italia avea cea mai mare nevoie pentru război, petrolul, nu a fost inclus, iar principalii furnizori nu făceau parte din coaliție. Italia a încheiat cucerirea Etiopiei în mai 1936, iar Adunarea Ligii a votat ridicarea sancțiunilor pe 4 iulie 1936. În termenii lecției: scop mare (retragerea dintr-o țară deja ocupată), țintă care avea alternative, coaliție cu goluri. Rezultatul e un eșec din orice perspectivă.
Acum, cum se folosește asta într-o prognoză. Înainte de a pune o probabilitate pe «vor reuși sancțiunile?», se scrie lista scopului: care e obiectivul, câte state aplică măsura, cât din comerțul țintei trece prin ele și ce alternative are ținta. Dacă răspunsurile sunt «scop mare, coaliție parțială, alternative disponibile», clasa de referință relevantă e cea a sancțiunilor strict reușite, nu media agregată. Dacă scopul e unul modest, de exemplu eliberarea unor deținuți, clasa de referință e alta și rata de bază e mai mare. Cifra de 35 % nu e deci o probabilitate, ci o medie peste scopuri incomparabile.
Pentru prognozator: clasa de referință se alege după scop. Sursele numărătorii sunt bazele de date academice: HSE (cu setul de cazuri din cartea publicată de Peterson Institute for International Economics), Global Sanctions Database și TIES (Threat and Imposition of Sanctions). Fiecare are propria definiție a succesului; înainte de a folosi o cifră, citește definiția și verifică dacă scopul întrebării tale e de aceeași mărime cu al cazurilor numărate. Dacă nu e, spune explicit că rata de bază e o aproximare.
Indicatori de urmărit, cu sursa publică. Actele noi și ridicările de măsuri: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și lista SDN a Trezoreriei SUA (OFAC). Comerțul țintei cu cei care aplică măsurile: Eurostat, UN Comtrade, datele vamale ale țării. Cursul valutar și rezervele țintei: banca centrală a țintei și FMI. Un indicator întârziat, dar util: dacă ținta își redirecționează comerțul spre state care nu aplică sancțiunile, coaliția are goluri.
Capcana tipică: să iei declarația politică drept dovadă a succesului. Un lider care „cedează” poate face acest lucru dintr-un motiv fără legătură cu sancțiunile, iar un lider care nu cedează nu dovedește nimic despre ele: dacă nu cunoști contrafactualul, nu poți atribui rezultatul.
Întrebare-exemplu scorabilă, ilustrativă: «Va elimina OFAC din lista SDN, între 1 ianuarie și 31 decembrie 2027, cel puțin 10 intrări (persoane sau entități) asociate aceluiași program de sancțiuni, conform arhivei publice de acțiuni recente a OFAC?» Rezolvare: arhiva OFAC; se numără intrările eliminate, nu cele modificate; data contează cea a publicării actului de eliminare.
De ce contează Pachetele de sancțiuni se numără acum cu zecile, dar succesul lor depinde de scop: cine întreabă „vor funcționa?” fără să spună „pentru ce?” nu a formulat încă o întrebare.