„Constatările noastre sugerează că expunerea la abuz sau la disfuncție în gospodărie în timpul copilăriei contribuie la unele dintre principalele cauze de deces la adulți.”Vincent Felitti și Robert Anda · Relationship of Childhood Abuse and Household Dysfunction to Many of the Leading Causes of Death in Adults · 1998 · Felitti, Anda et al., «American Journal of Preventive Medicine», vol. 14, nr. 4, 1998 — redare a tezei centrale a studiului, nu colaționată pe articol
Riscul nu sare la un prag, urcă doză cu doză odată cu numărul de tipuri de adversitate.
Studiul a întrebat șaptesprezece mii de adulți asigurați din California despre zece lucruri petrecute înainte de optsprezece ani: abuz fizic, emoțional, sexual; neglijare; violență împotriva mamei; un părinte cu boală psihică, cu dependență, plecat sau închis. Fiecare tip bifat valorează un punct. Nu gravitatea unui singur episod contează în acest model, ci numărul de tipuri — de aceea se numește scor, nu diagnostic. Rezultatul care a schimbat medicina preventivă e forma curbei: riscurile nu sar la un prag, ci urcă gradat cu scorul, pentru boală de inimă, boală pulmonară, depresie, dependență și tentativă de suicid. Un scor de patru sau mai mult a fost asociat cu creșteri de câteva ori ale mai multor dintre ele. Mecanismul propus nu e mistic: stresul cronic în anii în care se construiesc circuitele de reglare lasă un sistem de alarmă recalibrat, iar comportamentele care calmează pe termen scurt — fumatul, alcoolul, mâncatul — devin soluții cu preț amânat.
Scorul aduce o veste neașteptat de practică: nu trebuie să eliminăm toate greutățile din copilărie. Pentru că riscul crește cu numărul de tipuri, reducerea cu un singur tip coboară curba pentru toată populația. Un copil care trăiește lângă un părinte cu dependență și suferă și violență acasă are două puncte. Dacă o singură condiție se rezolvă — de pildă, un bunic care preia rolul de siguranță — modelul prezice o scădere reală, nu simbolică. Asta mută efortul de la idealul imposibil al unei copilării perfecte la ceva măsurabil: câte tipuri de adversitate putem preveni sau atenua devreme. Întrebarea următoare e firească: cine și cum poate interveni pe parcursul acelor ani, înainte ca scorul să se scrie deplin?
Pasajul de până acum a întrebat cine poate interveni. Răspunsul studiului e surprinzător: nu doar familia. Pentru că scorul se comportă ca un factor de risc dozat, el poate fi întrebat la fel ca tensiunea arterială. Un medic care întreabă obișnuit, la consultație, despre copilăria pacientului transformă o problemă privată în date de sănătate publică. Gândește-te la un om de cincizeci de ani cu dureri în piept: nimeni nu l-a întrebat niciodată ce s-a întâmplat în casa lui până la optsprezece ani. Fără întrebare, se tratează simptomul; cu întrebare, se vede istoria care îl produce. Asta deschide pasul următor: ce se întâmplă când sistemul medical începe, într-adevăr, să pună această întrebare.
De ce contează Pentru că mută discuția de la vină la incidență: dacă adversitatea din copilărie se comportă ca un factor de risc dozat, atunci o populație își poate schimba curba de sănătate peste treizeci de ani schimbând cum sunt crescuți copiii, la fel cum și-a schimbat-o renunțând la fumat.