olivlaw

Din cărți

Nicio cultură nu-și numește violența împotriva copiilor violență: o numește educație, iar copilul e învățat nu doar să o îndure, ci să-i dea dreptate — și tocmai acordul acesta e ce o face să treacă mai departe.

Alice Miller · Am Anfang war Erziehung (Pentru binele tău) · 1980 · Alice Miller, «Am Anfang war Erziehung» (1980), tradusă în engleză ca «For Your Own Good» — redare a tezei centrale, necolaționată pe ediție2 minute de citit
„Cruzimea față de copil a fost întotdeauna săvârșită în numele educației și pentru binele lui.”Alice Miller · Am Anfang war Erziehung (Pentru binele tău) · 1980 · Alice Miller, «Am Anfang war Erziehung» (1980), tradusă în engleză ca «For Your Own Good» — redare a tezei centrale, necolaționată pe ediție

Violența împotriva copilului nu se transmite prin lovitură, ci prin acordul pe care i-l cere după ea.

Miller a citit manualele de creștere a copiilor din spațiul german al secolelor optsprezece și nouăsprezece și a găsit un sistem coerent, pe care l-a numit pedagogie neagră. Regulile lui: voința copilului trebuie frântă cât mai devreme; supunerea trebuie obținută fără ca el să înțeleagă motivul; părintele are întotdeauna dreptate; iar tot ce i se face e pentru binele lui. Partea care o interesa nu e lovitura, ci ce se cere după ea — copilul trebuie să nu fie supărat, să ceară iertare, uneori să mulțumească. Așa se învață că cel care te iubește e cel care te doare și că furia ta față de el e nelegitimă. Furia nu dispare; își schimbă adresa, spre cei mai slabi sau spre sine. În limba română formula are o variantă de o concizie brutală, bătaia e ruptă din rai, care face exact ce descrie Miller: trece violența în registrul sacru, unde nu mai poate fi discutată. Miller a fost criticată pentru monocauzalitate — explică prea mult printr-un singur mecanism — dar descrierea justificării culturale a rămas.

Miller observă ceva mai subtil decât lovitura: momentul de după. Copilul nu e doar pedepsit, ci i se cere să se împace cu pedeapsa. Să nu fie trist, să spună că înțelege, uneori chiar să mulțumească. Aici se decide totul. Dacă furia lui ar fi recunoscută ca legitimă, lanțul s-ar rupe. Dar fiindcă i se cere acordul, el învață să-și trădeze propria simțire. Ani mai târziu, adultul repeta exact formula cerută de părinți: pe mine m-au lovit și mi-a fost de bine. Nu e amintirea faptului, ci reluarea obligației. Un exemplar: cineva povestește râzând cum era trimis să-și aducă singur vergeaua. Râsul e partea a doua a pedepsei, cea care o face acceptabilă. Întrebarea următoare e ce s-ar întâmpla dacă, o singură dată, cineva ar spune: nu, asta nu a fost de bine.

De ce contează Pentru că arată de ce argumentul «și pe mine m-au bătut și am ieșit om» nu e o dovadă, ci un simptom: e exact acordul pe care sistemul îl cere ca să se poată reproduce încă o generație.

lovitura,numităcererea deacord: cerefuriadevineadultul ojustifică

← Vezi tot fluxul