„Părinții nu modelează personalitatea sau caracterul copilului lor. Copiii sunt modelați, în afara casei, de mediul pe care îl împart cu semenii lor.”Judith Rich Harris · The Nurture Assumption · 1998 · Judith Rich Harris, «The Nurture Assumption» (1998) — redare a tezei centrale, necolaționată pe ediție
Partea de mediu care contează pare să fie cea nepartajată de frați.
Harris nu era universitară, iar cartea a stârnit o furtună tocmai pentru că argumentul e greu de respins comod. Punctul ei de plecare sunt studiile pe gemeni și pe copii adoptați. Acestea arată, repetat, că trăsături ca extraversiunea sau conștiinciozitatea se aseamănă între rude biologice chiar când cresc în case diferite, și se aseamănă puțin între frați adoptivi crescuți în aceeași casă. Partea de mediu care contează pare să fie cea nepartajată, adică ce nu e comun fraților. Harris propune că acel mediu e, în bună măsură, grupul de egali: copiii învață cum se poartă cineva ca ei de la ceilalți copii, nu de la adulți — de aici și accentul copiilor de imigranți, care e al străzii, nu al părinților. Ce lasă totuși în seama părinților, și e des uitat de cei care o citează triumfător: alegerea mediului, adică a cartierului, a școlii, a anturajului; relația în sine, care e trăită și contează prin ea însăși; și absența abuzului, care nu e o variabilă de personalitate, ci de vătămare.
Dacă Harris are dreptate, onestitatea devine o trăsătură de calitate a unui curs de parenting, nu un defect. Un curs care spune limpede ce nu poți controla eliberează energie pentru ce poți: alegerea mediului și relația în sine. Gândește-te la un părinte care își reproșează că fiul e timid, deși timid era și la cinci ani, înainte de orice greșeală educativă. Fără promisiuni false, discuția se mută de la vină la decizii practice. Pasul următor e să vedem cum ar arăta, concret, un curs care își pune singur contra-argumentul.
Un curs care își pune singur contra-argumentul ar începe prin a arăta datele, nu doar concluzia. Prezintă gemenii crescuți separat care se aseamănă, apoi frații adoptivi din aceeași casă care nu prea o fac. Apoi ar cere participanților să testeze ideea pe propria copilărie: ce din personalitatea ta vine clar de la părinți, și ce de la colegii de atunci? Mulți descoperă că accentul, umorul, curajul în grup au venit de la curtea școlii, nu de la masa familiei. Abia după acest test ar veni partea practică: ce rămâne în mâna părintelui. Un exemplu simplu: nu poți face o fată sociabilă prin exerciții la bucătărie, dar poți alege o școală unde să găsească prieteni. Pasul următor e să vedem ce presupune exact alegerea acelui mediu.
De ce contează Pentru că un curs care ar promite că părintele scrie personalitatea copilului ar minți, iar minciuna asta are un cost: încarcă părinții cu o vină totală pentru rezultate pe care nu le controlează total.