„În joc, copilul este întotdeauna deasupra vârstei sale medii, deasupra comportamentului său obișnuit; în joc este, parcă, cu un cap mai înalt decât el însuși.”Daniil Elkonin · Psihologia jocului · 1978 · Formulare a lui Vîgotski despre joc, dezvoltată și reluată de Daniil Elkonin în «Psihologia jocului» (1978) — redare din memorie, necolaționată
În joc, regula nu e impusă din afară, ci cerută dinăuntru de rolul pe care copilul îl vrea.
Elkonin a continuat linia lui Vîgotski și a formulat ideea de activitate conducătoare: la fiecare vârstă există un tip de activitate care trage dezvoltarea după ea, iar la vârsta preșcolară aceea e jocul cu roluri. Motivul e subtil. Într-un joc de rol, copilul își asumă de bunăvoie o regulă: dacă sunt doctor, nu pot face ce vreau, trebuie să fac ce face un doctor. Regula nu e impusă din afară, ci cerută din interior de rolul pe care îl vrea. Așa se exersează, în cea mai plăcută formă posibilă, exact capacitatea de a-ți subordona impulsul unei reguli — adică miezul autoreglării. Experimentul citat constant e cel al santinelei: copii care nu rezistau nemișcați nici un minut la cerere rezistau mult mai mult când stăteau de pază într-un joc. A doua observație a lui Elkonin privește sărăcirea jocului: pe măsură ce jucăriile devin realiste și complet definite, spațiul de simbolizare scade — un băț poate fi orice, o jucărie care face un singur lucru nu poate fi decât ea însăși.
Dacă regulile funcționează doar când vin din interior, atunci întrebarea practică se schimbă: nu cum îl învățăm pe copil să se asculte, ci cum îi oferim roluri pe care le vrea atât de mult încât regula vine la pachet. Un copil care refuză să strângă jucăriile o face instant dacă e casierul magazinului și marfa trebuie pusă pe rafturi. Diferența nu e recompensa, ci identitatea: nimeni nu trebuie să-l convingă să fie un casier bun, pentru că vrea să fie casier. Asta mută efortul adultului de la disciplinare la proiectare de contexte. Iar asta ridică o întrebare mai grea: ce se întâmplă când copilul nu mai are cui să joace rolul, adică fără parteneri?
Răspunsul lui Elkonin e că rolul trăiește doar între oameni. Un doctor are nevoie de pacient, un casier de client, o santinelă de cine de care să pazească. Rolul nu e o piesă din capul copilului, ci o poziție într-o relație, iar partenerul e cel care ține rolul la loc. De aceea un copil lăsat singur cu jucării realiste se plictisește repede: obiectul face totul singur și nu-i cere nimic. Un băț, în schimb, devine spadă doar dacă cineva te provoacă la duel. Practic, asta înseamnă că cel mai scump resursă a jocului nu e jucăria, ci celălalt. Iar dacă partenerul lipsește, întrebarea devine ce poate face adultul în locul lui.
De ce contează Pentru că răstoarnă ierarhia obișnuită dintre joacă și activitățile educative: dacă autocontrolul se construiește în joc, atunci timpul de joacă liberă tăiat pentru încă o activitate structurată taie exact ce se voia obținut.