„Descrie ce vezi, sau descrie problema. «Văd un prosop ud pe pat» face mai mult decât «de câte ori ți-am spus» — pentru că lasă copilului acțiunea, nu îi lasă apărarea.”Adele Faber și Elaine Mazlish · How to Talk So Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk · 1980 · Faber, Mazlish, «How to Talk So Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk», Rawson Wade, 1980 — redare a tehnicii descrierii, necolaționată pe ediție
Acuzația cheamă apărarea, descrierea cheamă cârpa.
Șase mutări, cu exemplul lor, folosibile de la trei ani până la optsprezece. Unu, descrie în loc să acuzi: «e lapte vărsat pe masă», nu «iar ai vărsat». Acuzația cheamă apărarea, descrierea cheamă cârpa. Doi, dă informația, nu ordinul: «laptele se strică dacă rămâne afară». Un copil căruia i se spune de ce face legătura o dată și o păstrează. Trei, două alegeri, amândouă acceptabile pentru tine: «te îmbraci tu sau te îmbrac eu», «începem cu matematica sau cu româna». Alegerea limitată dă control asupra formei fără să dea control asupra fondului, și taie majoritatea luptelor de putere. Patru, «când-atunci» în loc de «dacă nu»: «când sunt strânse jucăriile, mergem în parc» spune același lucru ca amenințarea, dar pune accentul pe ce urmează, nu pe ce se pierde. Cinci, spune-o într-un cuvânt: «ghiozdanul». Predica de două minute e ignorată din al doilea an de școală. Șase, scrie un bilet în loc să repeți a zecea oară; funcționează surprinzător de bine, pentru că nu are ton. Regula peste toate: nu negocia în criză. Un copil în plină furie nu procesează argumente, deci întâi cobori tonul și abia apoi discuți, uneori după o oră.
Cardul dă mutările. Le leagă acum un mecanism comun: fiecare păstrează demnitatea copilului. Acuzația spune «tu ești problema»; descrierea spune «situația e problema». Ordinul îi ia copilului decizia; informația îi lasă spațiu să o ia singur. De aceea funcționează și la trei, și la optsprezece ani — nu ascultă de tine, ci acționează ca și cum ar fi gândit el. Exemplu: în loc de «închide televizorul», spui «avem treizeci de minute până la cină». Copilul aude un fapt, nu un dușman, și închide singur. Pasul următor: ce faci exact când totuși refuză.
Pasajul 1 s-a oprit la refuz. Faber și Mazlish au un răspuns: nu repeți mai tare, ci treci la acțiune cu gura aproape închisă. Iei copilul de mână și duci prosopul împreună, fără discurs. Sau transformi refuzul în joc: «vezi dacă poți ajunge la baie înaintea mea». Corpul copilului cooperează uneori mai ușor decât urechile lui. Important e că niciuna dintre aceste mutări nu e umilință: îl ajuți, nu-l forțezi. Exemplu: la plecare, în loc de «hai deja», te așezi cu el în priză și-l lași să se încalțe singur, cu timpul numărat de el. Refuzul nu e o bătălie de voințe, ci un semnal că forma verbală a epuizat. Pasul următor: ce faci când refuzul se repetă zilnic, la aceeași oră.
De ce contează Pentru că într-o casă se dau zeci de instrucțiuni pe zi, iar forma lor decide dacă ziua e o succesiune de mici cooperări sau o succesiune de mici conflicte — la același conținut și cu același părinte.