olivlaw

Din cărți

Descurajarea împiedică o acțiune încă neîncepută, constrângerea forțează oprirea sau retragerea; amândouă țin de credibilitate, adică de cât costă vorba dacă nu e urmată de faptă.

Thomas C. Schelling · Arms and Influence · 1966 · Thomas C. Schelling, «Arms and Influence», Yale University Press, 1966, cap. 1 «The Diplomacy of Violence» (traducerea noastră)3 minute de citit
„Puterea de a răni este putere de negociere. A o exploata înseamnă diplomație — diplomație cruntă, dar diplomație.”Thomas C. Schelling · Arms and Influence · 1966 · Thomas C. Schelling, «Arms and Influence», Yale University Press, 1966, cap. 1 «The Diplomacy of Violence» (traducerea noastră)

O amenințare valorează cât îl costă pe cel care o face dacă nu o duce la capăt.

Thomas Schelling, economist și specialist în teoria jocurilor, a publicat în 1966 «Arms and Influence». Ideea de bază: puterea militară nu se folosește doar când se luptă, ci și când amenință; capacitatea de a face rău e o monedă de negociere. Schelling a distins între descurajare (deterrence), care convinge un adversar să nu înceapă o acțiune, și constrângere (compellence), care îl convinge să oprească ori să anuleze ceva deja început. Prima cere o amenințare care rămâne în rezervă; a doua cere un termen limită, altfel adversarul poate amâna la nesfârșit. Mecanismul este credibilitatea. O amenințare e credibilă dacă adversarul crede că o vei duce la capăt chiar și atunci când te costă. Schelling descrie căi de a o face credibilă prin angajamente care îți leagă mâinile: trupe lăsate ca «sârmă-capcană», un termen public, o reputație pusă în joc. În 1962, criza rachetelor din Cuba a arătat ambele: SUA au ales pe 22 octombrie o «carantină» a Cubei, mai puțin escaladantă decât un atac, iar pe 28 octombrie Hrușciov a anunțat retragerea rachetelor. Limite: credibilitatea e judecată de cel amenințat, nu de cel care amenință; semnalele ieftine nu o construiesc, iar o amenințare prea mare poate face acceptarea imposibilă politic pentru cealaltă parte. Pentru prognozator, întrebarea utilă este cât costă semnalul pentru cel care îl emite: cuvintele sunt ieftine, mobilizarea și deciziile cu cost intern ridicat nu.

Exemplu aplicat: criza rachetelor din Cuba, 16–28 octombrie 1962, citită cu cele două concepte. Pe 16 octombrie 1962, președintele Kennedy a aflat că fotografiile unui avion U-2 arătau rampe pentru rachete sovietice cu rază medie în Cuba. Timp de o săptămână, un grup restrâns de consilieri a cântărit opțiuni, de la atacul aerian la negocieri. Pe 22 octombrie, Kennedy a anunțat televizat o «carantină» a Cubei, pusă în aplicare pe 24 octombrie, și a cerut retragerea rachetelor.

Aceasta este constrângere în sens Schelling: cerere de a anula o situație deja creată, nu de a evita una viitoare. Carantina, nu atacul, fusese aleasă pentru că lăsa Moscovei un spațiu de manevră: nava sovietică putea întoarce din drum fără ca nimeni să tragă. Este exact forma de presiune pe care Schelling o numește «puterea de a răni ținută în rezervă». Pe 27 octombrie, o rachetă sovietică a doborât un avion U-2 american deasupra Cubei, iar pilotul, maiorul Rudolf Anderson, a murit; Washingtonul a ales să nu răspundă imediat prin forță. Pe 28 octombrie, Hrușciov a anunțat la radio retragerea rachetelor.

Ce se vede din cronologie: termenul public (carantina din 24 octombrie), costul pentru emitent (Kennedy își angajase public prestigiul) și o ieșire onorabilă pentru adversar. Mai târziu s-a aflat că a existat și o înțelegere nepublică privind rachetele americane Jupiter din Turcia, retrase în aprilie 1963. Ele arată ce poate cere o constrângere reușită: o cale de retragere pentru ambele părți.

Lecția pentru analist: când citești o amenințare, întreabă-te ce i se cere adversarului (oprire sau abținere), dacă există termen și ce ieșire i se lasă.

Pentru prognozator: clasa de referință pentru crize cu amenințări reciproce există și e documentată: baza de date International Crisis Behavior (ICB), care codifică crize internaționale din 1918 încoace, cu rezultate (acord, impas, victorie). O rată de bază se construiește pe ea, selectând crizele cu amenințare explicită și numărând în câte s-a ajuns la violență; cifra exactă o ia analistul din versiunea curentă a bazei, nu din memorie.

Indicatori, cu sursa: declarațiile oficiale cu termen și cu condiție (comunicate ale guvernelor, ale NATO, ale Consiliului de Securitate ONU); mobilizările și desfășurările vizibile (raportările ministerelor apărării și imagini satelitare comerciale publicate de institute de cercetare); mișcări diplomatice costisitoare (rechemarea ambasadorilor); testele de rachete (baza de date CSIS Missile Threat).

Capcana tipică: să iei vorbele drept semnal. O declarație dură poate fi pentru public intern, nu pentru adversar; ce contează este ce a făcut deja emitentul, nu ce a spus că va face. A doua capcană: să presupui că presiunea maximă duce la cedare; o amenințare prea mare lasă adversarului doar opțiunea de a ceda public, adesea imposibilă.

Întrebare-exemplu scorabilă: «Va efectua Coreea de Nord, între 1 ianuarie și 31 decembrie 2027, cel puțin un test de rachetă balistică intercontinentală, conform bazei de date CSIS Missile Threat consultate la 31 ianuarie 2028?» Se rezolvă da/nu din baza de date; dacă ea nu mai e actualizată, se folosește lista publicată de Ministerul japonez al Apărării, iar dacă nici aceea nu există, întrebarea se anulează.

De ce contează La 28 octombrie 1962, după 13 zile de criză, rachetele sovietice din Cuba au fost retrase, iar rachetele americane Jupiter din Turcia au fost scoase în aprilie 1963, ca parte a unei înțelegeri nepublice la acea dată.

Descurajare: sănu înceapăConstrângere: să seopreascăCredibilitate: costpentru emitent
Aceeași amenințare, două cereri diferite, o singură monedă: credibilitatea.

← Vezi tot fluxul