„Întâi: aceste împrumuturi să se facă doar la o dobândă foarte mare. […] Al doilea: la această dobândă, avansurile să se acorde contra tuturor garanțiilor bancare bune […].”Walter Bagehot · Lombard Street: A Description of the Money Market · 1873 · Walter Bagehot, «Lombard Street: A Description of the Money Market», Henry S. King, Londra, 1873, cap. VII, par. 58–59 (ediția digitală Econlib); româna: traducerea noastră
O criză financiară se pregătește în credit și în structura finanțării, iar remediul lui Bagehot e lichiditate scumpă și nelimitată contra garanții bune.
Walter Bagehot a formulat în «Lombard Street» (1873) regula care îi poartă numele: în panică, banca centrală împrumută liber, la o dobândă foarte mare și contra garanțiilor bune. Dobânda mare, scria el, e „o amendă grea pentru timiditatea nerezonabilă”: îi descurajează pe cei care cer bani doar de frică. Hyman Minsky a explicat de ce ajungem acolo: după ani de calm, finanțarea alunecă de la forma acoperită (veniturile plătesc dobânda și principalul) la cea speculativă (plătesc doar dobânda) și la cea Ponzi (nici dobânda). Charles Kindleberger, în «Manias, Panics, and Crashes» (1978), a pus piesele în succesiune: șoc, boom de credit, euforie, panică. Mecanismul are două jumătăți. Înainte de criză, creditul crește mai repede decât veniturile: Schularick și Taylor au arătat în 2012, pe date din 14 țări între 1870 și 2008, că expansiunea creditului semnalează fiabil riscul unei crize. În criză, activele nu mai găsesc cumpărători, iar finanțarea pe termen scurt dispare. La 15 septembrie 2008, banca de investiții Lehman Brothers, cu active de circa 639 de miliarde de dolari, a cerut protecția la faliment, cel mai mare faliment din istoria SUA. Piețele interbancare s-au blocat, iar băncile centrale au început să dea lichiditate la scară neobișnuită, adică exact ce prescrisese Bagehot. Limitele sunt reale. Regula presupune că poți deosebi o bancă nelichidă de una insolventă, iar în plină panică distincția e o judecată; sprijinul public ridică și riscul moral. Minsky explică de ce vin crizele, nu când: fragilitatea poate dura ani. Pentru prognozator contează două lucruri: creditul și structura finanțării se urmăresc direct, nu din declarații, iar „criza bancară” e o clasă de evenimente rare, dar cu rată de bază numărabilă.
Exemplu aplicat: trei firme și o dobândă care urcă. Luăm trei firme fictive, fiecare cu datorie de 100 de milioane, rată anuală de principal de 10 milioane și dobândă de 5%, deci 5 milioane pe an; obligația totală este de 15 milioane. Veniturile anuale așteptate diferă:
Firma Venit Dobândă Dobândă+rată Clasa (Minsky)
A 20 5 15 acoperită (20 ≥ 15)
B 8 5 15 speculativă (5 ≤ 8, dar 8 sub 15)
C 3 5 15 Ponzi (3 sub 5)Firma B acoperă dobânda, dar îi lipsesc 7 milioane din obligația totală, pe care le obține refinanțând; firma C nu acoperă nici dobânda și datoria ei crește cu 2 milioane pe an. Acum dobânda urcă. La 8%, dobânda e de 8 milioane și obligația totală de 18: firma A (20 ≥ 18) rămâne acoperită, firma B (8 = 8) abia își plătește dobânda, iar firma C are un deficit de 5 milioane pe an. La 9% dobânda e de 9 milioane și B, cu venit de 8, devine Ponzi. Firma A își schimbă clasa abia peste 10%: la 10% dobânda (10) plus rata (10) egalează venitul de 20; la 11% obligația e de 21 și A devine speculativă.
Concluzia lui Minsky se vede în cifre: aceeași creștere a dobânzii, de la 5% la 11%, mută firme diferite în momente diferite, fără ca vreun venit să fi scăzut. Fiecare firmă care trece într-o clasă mai fragilă depinde mai mult de faptul că altcineva îi refinanțează datoria. La scară reală, 15 septembrie 2008 a arătat ce se întâmplă când mulți debitori speculativi depind de refinanțare zilnică: Lehman Brothers, cu active de circa 639 de miliarde de dolari, a cerut în acea zi protecția la faliment, iar piețele de finanțare pe termen scurt s-au blocat.
Pentru prognozator: rata de bază. Baza de date a lui Laeven și Valencia (FMI, ediția din 2018) numără 151 de crize bancare sistemice între 1970 și 2017, adică 151 / 48 ≈ 3,1 pe an în întreaga lume. Rata pe țară și pe an se obține împărțind numărul crizelor la numărul de țări-ani din eșantion; e mică și se ajustează cu semnalele de mai jos, nu se înlocuiește cu ele.
Indicatori de urmărit: decalajul creditului față de PIB (Banca Reglementelor Internaționale, serii trimestriale pentru zeci de țări); prețurile locuințelor (BRI, Eurostat); indicatorul compus de stres sistemic CISS al Băncii Centrale Europene, zilnic pentru zona euro; pentru România, creditul acordat sectorului privat și ponderea creditelor neperformante din raportul de stabilitate financiară al BNR.
Capcana tipică: să confunzi o vulnerabilitate cu o dată. Creditul poate crește ani la rând fără criză, iar un semnal bun de fragilitate nu e un semnal de calendar. A doua capcană: definiția. Laeven și Valencia datează criza după intensitatea răspunsului politic (garanții, naționalizări), deci o întrebare care cere „criză sistemică” trebuie să spună ce listă o rezolvă și ce se întâmplă dacă lista se revizuiește.
Întrebare-exemplu scorabilă: «Va depăși indicatorul CISS pentru zona euro, publicat de Banca Centrală Europeană în portalul ei de date, valoarea de 0,50 în cel puțin o zi lucrătoare între 1 ianuarie și 31 decembrie 2027? Se ia valoarea din seria publicată la 15 ianuarie 2028; revizuirile ulterioare nu contează.» Întrebarea e ilustrativă și nu primește aici nicio probabilitate: o construiești tu, pornind de la rata de bază a zilelor peste prag în seria istorică.
De ce contează Lehman Brothers a căzut la 15 septembrie 2008 cu active de circa 639 de miliarde de dolari, iar creditul în expansiune rămâne cel mai bun semnal timpuriu al unei crize.