„Istoricul eșecurilor în prevederea recesiunilor este practic nepătat.”Prakash Loungani · How accurate are private sector forecasts? Cross-country evidence from consensus forecasts of output growth · 2001 · Prakash Loungani, «How accurate are private sector forecasts? Cross-country evidence from consensus forecasts of output growth», International Journal of Forecasting 17(3), 2001, pp. 419–432, rezumat (traducerea noastră)
Consensul e o ancoră bună pentru cifre publicate la dată fixă și o probabilitate proastă pentru cotituri.
Prakash Loungani a măsurat în 2001 (International Journal of Forecasting) previziunile de consens privind creșterea PIB-ului între 1989 și 1998 și a concluzionat: „istoricul eșecurilor în prevederea recesiunilor este practic nepătat”. Zidong An, João Tovar Jalles și Loungani au reluat întrebarea în 2018, pe 63 de țări și anii 1992–2014: prognozatorii știu că anii de recesiune sunt altfel, dar greșesc mult mărimea căderii până aproape de sfârșitul anului, previziunile se revizuiesc lent, iar cele private și cele oficiale sunt practic identice. Două critici explică de ce nu e doar neglijență. Robert Lucas a arătat în 1976 că relațiile estimate pe trecut se schimbă când se schimbă regula de politică, fiindcă oamenii se adaptează; Charles Goodhart a observat în 1975 că o regularitate statistică folosită pentru control își pierde legătura cu ceea ce măsura. La acestea se adaugă datele: o recesiune se vede târziu. Comitetul NBER a anunțat vârful din decembrie 2007 abia la 1 decembrie 2008, iar pe cel din martie 2001 la 26 noiembrie 2001, adică după aproape un an, respectiv opt luni. Concluzia nu e că macroeconomia nu se poate prognoza, ci că punctele de cotitură sunt cel mai greu de prins, iar consensul e un punct de plecare slab. Prognozatorul îl folosește ca pe o ancoră, nu ca pe o probabilitate, și pune întrebări despre cifre publicate la o dată fixă, nu despre cotituri: acolo scorul Brier arată repede dacă ai adăugat ceva peste consens.
Exemplu aplicat: de ce a prinde câteva recesiuni nu bate o prognoză plată. Numerele sunt ilustrative, construite să arate aritmetica, nu date reale. Într-un eșantion de 200 de țări-ani, 20 sunt de recesiune: rata de bază e 10%. Comparăm doi prognozatori cu scorul Brier unilateral, (p − rezultat)², mediat pe cazuri.
Prognozatorul constant spune p = 0,10 peste tot. Pentru cele 20 de recesiuni, (0,10 − 1)² = 0,81; pentru cei 180 de ani fără recesiune, (0,10 − 0)² = 0,01.
Constant (p = 0,10):
20 × 0,81 = 16,20
180 × 0,01 = 1,80
total 18,00 → 18,00 / 200 = 0,0900Prognozatorul alarmist dă p = 0,8 în 8 țări-ani, dintre care 3 sunt recesiuni și 5 nu, și p = 0,05 în restul de 192, dintre care 17 sunt recesiuni și 175 nu. A prins 3 din 20 de recesiuni, adică 15%, cu o precizie a alarmelor de 3 / 8 = 37,5%.
Alarmist:
3 × (0,8 − 1)² = 3 × 0,04 = 0,12
5 × (0,8 − 0)² = 5 × 0,64 = 3,20
17 × (0,05 − 1)² = 17 × 0,9025 = 15,3425
175 × (0,05 − 0)² = 175 × 0,0025 = 0,4375
total 19,10 → 19,10 / 200 = 0,0955Prognozatorul care „vede” recesiuni are scor mai rău (0,0955) decât cel care nu vede nimic (0,0900). Față de varianta plată: cele 3 recesiuni prinse câștigă 3 × (0,81 − 0,04) = 2,31, dar cele 5 alarme false pierd 5 × (0,64 − 0,01) = 3,15, iar cele 17 recesiuni ratate cu p = 0,05 pierd 17 × (0,9025 − 0,81) = 1,5725; cei 175 de ani liniștiți câștigă 175 × (0,01 − 0,0025) = 1,3125. Net: −2,31 + 3,15 + 1,5725 − 1,3125 = +1,10, adică 19,10 − 18,00. Un semnal care prinde 15% din cotituri, cu 37,5% precizie, nu e suficient. De aceea un consens care ratează cotiturile, cum îl descriu Loungani (2001) și An, Jalles și Loungani (2018) pe date reale, adaugă puțin peste rata de bază tocmai la recesiuni.
Pentru prognozator: o definiție anuală simplă, folosită în literatură, numește recesiune un an cu creștere reală negativă a PIB-ului; poți număra pe țară și an din seria FMI World Economic Outlook sau din conturile naționale (INS pentru România, Eurostat pentru UE). Rata de bază care rezultă e un punct de plecare mai bun decât consensul, mai ales la întrebări despre cotituri.
Indicatori de urmărit: previziunile FMI din World Economic Outlook (aprilie și octombrie) și cele ale Comisiei Europene, cu istoricul lor; estimarea rapidă a PIB-ului (Institutul Național de Statistică la circa 45 de zile după trimestru, Eurostat la circa 30 de zile); prima publicare față de seria revizuită pentru aceeași perioadă; datarea NBER, pentru SUA.
Capcana tipică: să scorezi pe date revizuite când întrebarea trebuia rezolvată pe prima publicare, sau invers. Revizuirile pot muta o creștere mică dintr-o parte a lui zero în cealaltă. A doua capcană: să tratezi consensul ca pe o probabilitate; el e un punct central, nu o distribuție, și în anii de cotitură se află în afara intervalului.
Întrebare-exemplu scorabilă: «Va fi estimarea rapidă a creșterii PIB-ului României în trimestrul 2 din 2027, față de trimestrul anterior, serie ajustată sezonier, negativă? Rezolvare: comunicatul Institutului Național de Statistică publicat până la 15 august 2027; revizuirile ulterioare nu contează.» Întrebarea e ilustrativă și nu primește probabilitate aici; pornește de la rata de bază a trimestrelor cu creștere negativă din seria INS și apoi ajustează cu datele deja publicate pentru perioadă.
De ce contează Loungani a găsit că, în 1989–1998, previziunile de consens au ratat practic toate recesiunile, iar NBER a anunțat vârful din decembrie 2007 abia după aproape un an.