„Pentru ca informațiile din surse deschise să fie admise ca probe în instanță, procurorii și avocații trebuie, de regulă, să le poată stabili autenticitatea și lanțul de custodie.”OHCHR & Human Rights Center, UC Berkeley School of Law · Berkeley Protocol on Digital Open Source Investigations · 2022 · «Berkeley Protocol on Digital Open Source Investigations» (ONU, New York și Geneva, 2022), capitolul I «Introduction»
Conservi înainte să interpretezi, pentru că o postare ștearsă nu mai poate fi dovedită.
Protocolul Berkeley, publicat de Oficiul ONU pentru Drepturile Omului (OHCHR) împreună cu Human Rights Center de la Berkeley, stabilește standarde internaționale pentru investigațiile digitale din surse deschise. A pornit de la o problemă de instanță: fotografii și filme făcute cu telefonul și postate online, unele compromise sau atribuite greșit, nu pot servi ca probe dacă au fost colectate și păstrate cu metode nesigure. Protocolul împarte investigația în șase etape: căutări online, evaluare preliminară, colectare, conservare, verificare și analiză. În practică, pașii arată așa: notezi fiecare căutare (termen, platformă, dată); capturezi materialul integral, cu metadatele lui, și înregistrezi o amprentă criptografică (hash) la colectare; păstrezi originalul neatins și lucrezi pe copii; verifici sursa (cine a postat, când, de unde) separat de conținut (geolocalizare, cronologie, umbre, vreme); abia apoi interpretezi. Merită oricând o constatare poate ajunge în fața unei instanțe, a unui regulator sau a unui jurnalist ostil. Capcana e ordinea inversă: interpretezi întâi și conservi după — iar între timp postarea a fost ștearsă sau editată și nu mai poți arăta ce ai văzut.
Cardul spune ce trebuie să poți arăta: originea, integritatea, drumul materialului. Pasul următor e mai puțin vizibil: totul se decide în primele minute, înainte să știi dacă materialul contează. Momentul în care dai click pe o postare e deja momentul în care poți pierde dovada. Dacă nu capturezi imediat pagina întreagă, cu adresă, oră și context, sursa poate fi editată sau ștearsă până când te decizi dacă e relevantă. De aceea Protocolul tratează conservarea ca pe un reflex, nu ca pe un pas pe care îl faci după ce ești convins. Exemplu simplu: vezi un film cu un incident și îți spui revin mai târziu. Până atunci, contul care l-a postat dispare. Ce ai în minte nu mai are cum fi verificat de nimeni. Regula practică: capturează întâi, judecă apoi. Iar dacă ai capturat, apare întrebarea următoare: cum dovedești că acea copie e identică cu originalul?
Pasajul anterior s-a oprit la întrebarea: cum dovedești că copia ta e identică cu originalul? Răspunsul Protocolului e amprenta criptografică. La momentul colectării, calculezi un hash: un cod scurt generat din conținutul fișierului. Dacă fișierul se schimbă măcar cu un pixel, codul se schimbă complet. Nu trebuie să înțelegi matematica; trebuie doar să-l notezi în același moment cu captura. Hash-ul luat după, dintr-o copie deja manevrată, nu dovedește nimic despre original. Exemplu de zi cu zi: e ca și cum ai cântări pachetul chiar la primire, nu a doua zi, când coletul a stat deschis pe birou. Tot la colectare se pun metadatele deoparte: ora, dispozitivul, cine a făcut captura. Dar o amprentă bună nu spune nimic despre cine a postat materialul. Acolo apare pasul următor.
De ce contează O constatare din surse deschise pe care nu o poate reface nimeni pas cu pas e o opinie, oricât de bună ar fi imaginea.