„Aceste povești carele sunt aici scrise, nu le-am auzit de la oameni proști și mincinoși, ci de la oameni bătrâni și mari și boiari, de bătrâni și de bătrâne, carele au însemnat adevăratele povești.”Ion Neculce · Letopisețul Țării Moldovei (osârdia) · 1743 · Letopisețul Țării Moldovei, partea întâi, capitolul despre întemeierea Moldovei
Greutatea unei relatări nu e în poveste, ci în poziția celui care o povestește.
Neculce e boier, a trăit domniile de la Cantemir încoace și scrie cronica ca martor și ca colecționar de mărturii. Când relatează legenda lui Dragoș vânătorul, spune direct că e o poveste de la bătrâni, nu un document. Când relatează domnia pe care a văzut-o, scrie ca martor ocular, cu nume, sume și date. Această distincție între auzit și văzut e, în cronica românească, un moment de conștiință critică: povestitorul își etichetează izvoarele. Cine citește Neculce învață că greutatea unei relatări depinde de poziția celui care o povestește.
Neculce nu se mulțumește să spună de unde vine o poveste. El îți dă și dreptul de a o crede sau nu. Asta schimbă raportul dintre cititor și cronicar: nu mai primești adevărul gata ambalat, ci o materie primă pe care o cântărești tu. E ca și cum cineva ți-ar da o rețetă de la bunica, dar ar adăuga: bunica o ține minte din copilărie, deci poate a uitat ceva. Tu decizi cât o iei în serios. La fel, când Neculce scrie despre o bătălie la care n-a fost, dar pe care a auzit-o de la un boier care a fost, tu știi exact distanța dintre tine și eveniment. Asta face cronicarul nu doar povestitor, ci și ghid care îți arată unde e pământul ferm și unde e nisip. Dar ce se întâmplă când două mărturii se contrazic între ele?
De ce contează Într-un flux în care orice eveniment vine cu o explicație gata fabricată, metoda lui Neculce rămâne de bază: întreabă cine povestește, din ce poziție și ce poate ști de fapt.