Carte
The Role of Monetary Policy
de Milton Friedman · 1968 · 1 fișă de lectură
1 fișă
The Role of Monetary Policy · 1968
Regula Taylor nu spune ce va face banca centrală, ci cât de departe de un etalon simplu se află politica ei.
În 1993, John Taylor a publicat în seria Carnegie-Rochester «Discretion versus Policy Rules in Practice», cu o regulă simplă care descria destul de bine dobânda Rezervei Federale din 1987–1992: i = π + 0,5·y + 0,5·(π − 2) + 2. Aici i este dobânda-cheie nominală, π inflația din ultimele patru trimestre, y decalajul producției față de potențial, în procente, iar cei doi de la capăt sunt ținta de inflație și rata reală neutră. Nu e legea după care decid băncile centrale, ci un etalon. Mecanismul stă în coeficientul inflației: π apare o dată direct și de 0,5 ori în ecartul față de țintă, deci la fiecare punct de inflație în plus dobânda crește cu 1,5 puncte, iar dobânda reală urcă (principiul Taylor). Când regula e încălcată, dobânda reală scade pe măsură ce inflația crește, ca în anii 1970 după unele estimări. În iulie 2022, cu inflația din zona euro la 8,6 % în iunie, BCE a ridicat dobânda de depozit de la −0,50 % la 0,00 %; abia în septembrie 2023 a ajuns la 4,00 %. Efectul se transmite prin credite, active, curs și așteptări, cu decalajele «lungi și variabile» ale lui Friedman. Limita principală e că rata neutră nu se observă: se estimează, iar estimările au coborât după 2008 și s-au revizuit după 2022. Decalajul producției se revizuiește și el, uneori cu puncte întregi. Pentru prognozator, regula e o bandă de plauzibilitate: dacă banca centrală stă mult sub ea, întrebarea utilă este ce știe sau ce teme banca, nu dacă regula greșește.
“Prima și cea mai importantă lecție pe care o dă istoria despre ce poate face politica monetară — o lecție de o importanță profundă — este aceasta: politica monetară poate împiedica banii înșiși să fie o sursă majoră de perturbare economică.”