olivlaw

Autor

Milton Friedman

2 fișe de lectură din 2 cărți · 1968–1970.

Carte

2 fișe

  1. The Role of Monetary Policy · 1968

    Regula Taylor nu spune ce va face banca centrală, ci cât de departe de un etalon simplu se află politica ei.

    În 1993, John Taylor a publicat în seria Carnegie-Rochester «Discretion versus Policy Rules in Practice», cu o regulă simplă care descria destul de bine dobânda Rezervei Federale din 1987–1992: i = π + 0,5·y + 0,5·(π − 2) + 2. Aici i este dobânda-cheie nominală, π inflația din ultimele patru trimestre, y decalajul producției față de potențial, în procente, iar cei doi de la capăt sunt ținta de inflație și rata reală neutră. Nu e legea după care decid băncile centrale, ci un etalon. Mecanismul stă în coeficientul inflației: π apare o dată direct și de 0,5 ori în ecartul față de țintă, deci la fiecare punct de inflație în plus dobânda crește cu 1,5 puncte, iar dobânda reală urcă (principiul Taylor). Când regula e încălcată, dobânda reală scade pe măsură ce inflația crește, ca în anii 1970 după unele estimări. În iulie 2022, cu inflația din zona euro la 8,6 % în iunie, BCE a ridicat dobânda de depozit de la −0,50 % la 0,00 %; abia în septembrie 2023 a ajuns la 4,00 %. Efectul se transmite prin credite, active, curs și așteptări, cu decalajele «lungi și variabile» ale lui Friedman. Limita principală e că rata neutră nu se observă: se estimează, iar estimările au coborât după 2008 și s-au revizuit după 2022. Decalajul producției se revizuiește și el, uneori cu puncte întregi. Pentru prognozator, regula e o bandă de plauzibilitate: dacă banca centrală stă mult sub ea, întrebarea utilă este ce știe sau ce teme banca, nu dacă regula greșește.

    “Prima și cea mai importantă lecție pe care o dă istoria despre ce poate face politica monetară — o lecție de o importanță profundă — este aceasta: politica monetară poate împiedica banii înșiși să fie o sursă majoră de perturbare economică.”

    Deschide fișa →

  2. The Counter-Revolution in Monetary Theory · 1970

    Pe termen lung prețurile urmează banii raportați la producție, dar pe termen scurt contează viteza de circulație, așteptările și șocurile de ofertă.

    Ecuația schimbului, MV = PY, e formulată de Irving Fisher în 1911: cantitatea de bani M înmulțită cu viteza de circulație V este egală cu nivelul prețurilor P înmulțit cu produsul real Y. Ca identitate, e adevărată oricum; devine teorie când se presupune că V e stabilă și Y e dat de factori reali, caz în care prețurile urmează banii. Milton Friedman a rezumat poziția în 1970, în prelegerea Wincott «The Counter-Revolution in Monetary Theory»: inflația e un fenomen monetar. Rivala a fost curba Phillips: în 1958, A. W. Phillips a găsit, pe date britanice din 1861–1957, o legătură inversă între șomaj și creșterea salariilor. Edmund Phelps (1967) și Friedman (1968) au arătat că legătura dispare pe termen lung dacă oamenii își ajustează așteptările, iar anii 1970 le-au dat dreptate: inflație și șomaj ridicate deodată. Paul Volcker a strâns politica monetară din octombrie 1979; inflația americană a scăzut de la 14,8 % în martie 1980 la o medie de 3,2 % în 1983, cu prețul unui șomaj de 10,8 % în decembrie 1982. Valul din 2021–2023 a avut altă formă: șocuri de ofertă pe energie și lanțuri logistice, iar rata anuală din zona euro a atins 10,6 % în octombrie 2022. Limitele sunt reale. Viteza V nu a rămas stabilă după 1980, iar băncile centrale au renunțat treptat la țintele de masă monetară. Șocurile de ofertă pot ridica prețurile fără ca banii să crească mai repede. Pentru prognozator contează două lucruri: ancorarea așteptărilor (când ele se desprind, dezinflația costă mai mult) și decalajul, de ordinul a 12–24 de luni, dintre politică și prețuri.

    “Inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, în sensul că este produsă — și nu poate fi produsă decât — de o creștere a cantității de bani mai rapidă decât cea a producției.”

    Deschide fișa →